Hits: 21

O filosofie străveche, actuală și azi:

Stoicismul are multe de oferit…

Stoicismul are mari resurse din care noi avem încă de învățat, mai ales în aceste vremuri saturate de așa-zise „pasiuni”. Mai mult, moștenirea stoică ne-a modelat lumea în mai multe moduri decât ne-am putea aștepta. Vorbim aici despre câteva motive pentru care contează stoicismul…

Stoicismul a  fost construit pentru vremuri grele

Stoicismul s-a născut într-o lume care se destrăma. A fost inovat în Atena la doar câteva decenii după cuceririle și moartea prematură a lui Alexandru cel Mare, cel care a răsturnat lumea greacă. Stoicismul a avut succes, deoarece oferea securitate și pace într-o perioadă de război și criză. Crezul stoic nu promitea securitate materială sau pace veșnică în viața de apoi; promitea, în schimb, o fericire de nezdruncinat în această viață.

Stoicismul ne spune că nicio fericire nu poate fi sigură dacă are la bază lucruri schimbătoare și distructive. Conturile noastre bancare pot crește sau se pot micșora, carierele noastre pot prospera sau se pot clătina, mai mult, chiar și cei dragi pot fi luați de la noi. Există un singur loc pe care lumea nu îl poate atinge: sinele nostru interior, alegerea noastră din fiecare moment de a fi curajoși, de a fi rezonabili, de a fi buni.

Lumea ar putea să ne ia totul; stoicismul ne spune că, de fapt, fiecare din noi are în interior o cetate. Filosoful stoic Epictet, care s-a născut sclav și a fost schilodit la o vârstă fragedă, scria:

Deși este firesc să-ți strigi durerea, stoicul lucrează pentru a-și păstra indiferența la tot ce se întâmplă în exterior, pentru a rămâne la fel de fericit atât în vremuri de triumf, cât și în vremuri dezastruoase. Este un mod de viață solicitant, dar recompensa pe care o oferă este să ne eliberăm de pasiune – de emoțiile care par să ne controleze atât de des, când, de fapt, noi ar trebui să le controlăm. Un adevărat stoic nu este nesimțit. Dar el sau ea are o stăpânire a emoțiilor, deoarece stoicismul recunoaște că frica, lăcomia sau durerea intră în mintea noastră doar atunci când le lăsăm de bunăvoie să intre.

O astfel de învățătură pare concepută pentru o lume aflată în situații limită, indiferent dacă este vorba despre lumea haotică a Greciei antice sau despre o criză financiară modernă. Sau, așa cum ar spune Epictet, atâta timp cât încercăm să ne bazăm fericirea pe lucruri perisabile, lumile noastre vor fi permanent la limită.

Stoicismul este făcut pentru globalizare

Lumea care a făcut posibilă apariția stoicismului era un loc parohial, adesea xenofob: majoritatea oamenilor se țineau ferm de vechile divizări bazate pe naționalitate, religie și statut. Dacă îmbrățișarea deschisă a acestor divizări ne pare ciudată, trebuie să mulțumim stoicismului. A fost poate prima filozofie occidentală care a predicat fraternitatea universală. Epictet a spus că fiecare dintre noi este cetățean al țării noastre, dar „și membru al marelui oraș al zeilor și al oamenilor”. Împăratul roman Marcus Aurelius, cel mai cunoscut stoic al istoriei, își impunea zilnic să iubească lumea la fel de mult cum își iubea orașul natal.

Dacă cheia fericirii se află într-adevăr în propriile noastre voințe, atunci chiar și cele mai mari divizări sociale încep să pară banale. Seneca, stoicul roman, a trăit într-o societate bazată pe sclavie, dar și-a îndemnat concetățenii să-și „amintească că cel pe care îl numești sclavul tău a ieșit din același neam, zâmbește la același cer și în condiții egale cu tine respiră, trăiește și moare”.

Această îmbrățișare a cosmopolitismului (un cuvânt inventat de stoici, care înseamnă literalmente oraș-lume) a făcut din stoicism filosofia ideală pentru Imperiul Roman, care a adus în contact o gamă fără precedent de rase și religii. Stoicismul avea sens pentru o lume globalizată. Și încă ar trebui să mai aibă.

Dacă ești creștin, ești deja parțial stoic

Imaginați-vă o religie care a subliniat înfrățirea umană sub un Dumnezeu creator plin de bunăvoință; această religie îndeamnă la moderație, cerându-ne ca, mai degrabă să ne stăpânim impulsurile primare, decât să ne dedicăm lor; insistă că toți oamenii, pentru că suntem umani, sunt nevoiți să eșueze la această misiune; vorbește mult despre „conștiință” și despre multiplele aspecte, sau „persoane”, ale unui Dumnezeu unitar. Toate acestea s-ar putea să pară familiare. Dar filosofia care a inventat toate aceste idei nu a fost creștinismul, ci stoicismul.

Privind lucrurile din această perspectivă, ne va părea logic să privim creștinismul ca pe o religie profund stoică. Stoicismul a dominat cultura romană timp de secole – iar creștinismul a devenit dominant în aceeași cultură. Mai mult, mulți dintre conducătorii bisericii creștine timpurii erau foști stoici. Desigur, creștinismul a împrumutat o mare parte din gândirea și terminologia sa de la stoicism, deoarece gândul la religie, la începuturile primului mileniu, însemna a gândi ca un stoic.

Pe măsură ce creștinismul a continuat să crească, liderii bisericii, care au dorit să sublinieze unicitatea credinței lor, au început să minimizeze această legătură stoică. Dar stoicismul se află încă la baza religiei creștine, în unii dintre cei mai de bază termeni și concepte.

Stoicismul este filozofia neoficială a militarilor

În 1965, James Stockdale a fost doborât în Vietnam. Mai târziu și-a amintit momentul așa: „După expulzare am avut vreo treizeci de secunde să fac ultima afirmație în libertate înainte de a ateriza… Și pentru a mă încuraja, mi-am spus: „Cel puțin cinci ani acolo jos. Părăsesc lumea tehnologiei și intru în lumea lui Epictet.”

Stockdale a petrecut mai bine de șapte ani într-o închisoare vietnameză și a scris că stoicismul i-a salvat viața. El petrecuse ani buni studiind gândirea stoică și s-a bazat pe acele învățături pentru a-și suporta captivitatea. Aceste cuvinte din Epictet l-au tot însoțit:

În timp ce unii dintre colegii săi prizonieri s-au chinuit cu speranțe false de eliberare, practica stoică a lui Stockdale l-a ajutat să facă față realității sumbre a situației sale, fără a ceda disperării și depresiei. Și el n-a fost singurul militar care și-a tras puterea din stoicism. În cartea sa „Războinicul stoic” (Stoic warrior), Nancy Sherman, care a predat filosofia la Academia Navală, a susținut că stoicismul este o forță motrice a mentalității militare – mai ales prin accentul pus pe rezistență, autocontrol și forță interioară. După cum scrie Sherman, ori de câte ori orele ei de filozofie se refereau la gânditorii stoici, „mulți ofițeri și studenți au simțit că au venit acasă”.

Este o filozofie pentru conducători

Stoicismul ne învață că, înainte de a încerca să controlăm evenimentele, trebuie să ne controlăm mai întâi pe noi. Încercările noastre de a exercita influență asupra lumii sunt supuse întâmplării, dezamăgirii și eșecului, în vreme ce controlul sinelui este singurul tip de control în care poți avea succes de 100%. De la împăratul Marcus Aurelius, liderii au descoperit că o atitudine stoică le câștigă respect în caz de eșec și-i protejează de aroganță în cazul succesului.

Stoicismul are un apel pentru oricine se confruntă cu incertitudinea – adică la noi toți. Dar liderii sunt supuși în special riscurilor și fluxului, așa că nu este surprinzător faptul că mulți dintre ei găsesc că o atitudine stoică este crucială pentru sănătatea lor mentală.

Desigur, stoicismul nu garantează rezultatele. Cato cel Tânăr a aderat la această filosofie de la vârsta sa matură până la moartea sa, dar a fost, de asemenea, predispus la izbucniri violente de furie, mândrie persistentă și beție ocazională. Totuși, în cele mai curajoase momente ale sale – când a înfruntat armata lui Iulius Cezar și a acceptat înfrângerea fără să clipească – Cato a trăit idealul stoic. Stoicii au învățat că eșuăm mult mai des decât reușim, că a fi om înseamnă a fi înfricoșat, egoist și supărat mult mai des decât ne-am dori. Dar au învățat și un mod realist de a fi mai mult decât atât.

Cu cât practicăm mai multe calități stoice în vremuri bune, cu atât sunt mai probabile să le găsim în noi înșine atunci când ele ne sunt mai necesare.