Niciodată nu e prea târziu să începi să scrii!
Am descoperit scrisul nu în tinerețe, ci mai târziu — într-un moment al vieții în care alții se uită înapoi, iar eu am simțit nevoia să privesc înainte, cu un stilou în mână.
Planificat sau nu, s-a-ntâmplat!
Multă vreme am crezut că pentru a fi scriitor trebuie să ai ani de exercițiu, o bibliotecă plină de manuscrise și o listă de premii literare.
Dar adevărul e că, uneori, tot ce trebuie să ai este o poveste care refuză să tacă — și curajul de a o așeza în cuvinte.
Pentru mine, scrisul nu e doar despre literatură.
E despre claritate, despre a da sens lucrurilor pe care viața le-a împrăștiat de-a lungul anilor. E un fel de a mă împăca cu ce am trăit, ce am înțeles, cu punțile create în procesul de transformare a întrebărilor în propoziții și a tăcerilor în idei.
Așa s-a născut prima mea carte — o încercare de a înțelege, de a ordona, de a împărtăși.
Nonficțiunea, genul în care scriu, îmi oferă libertatea de a rămâne sincer.
Nu inventez lumi, ci încerc să descopăr sensuri în cea pe care o trăim deja.
Scriu despre lucruri care m-au preocupat, m-au provocat sau m-au schimbat.
Scriu cu gândul că, poate, cineva se va regăsi într-o frază, într-un gând, într-o tăcere dintre două paragrafe.
A doua carte e deja în lucru.
E diferită, dar poartă același fir roșu: dorința de a înțelege lumea din interior, nu doar de a o descrie.
Nu mă grăbesc — pentru că am învățat că scrisul, ca și viața, are propriul său ritm.
Acest blog va fi locul în care voi împărtăși din acest drum: gânduri, fragmente, reflecții și poate câteva povești din culisele scrisului.
Nu pentru a da lecții, ci pentru a deschide o conversație cu cei care simt la fel.
Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc.
Poate că și tu porți în tine o poveste care așteaptă momentul potrivit.
Și, dacă da, sper ca aceste rânduri să-ți reamintească ceva simplu și esențial:
Niciodată nu e prea târziu să începi să scrii
