Views: 1
Împotriva relativismului contemporan
Ediţia a III‑a adăugită, precedată de un cuvânt înainte și completată cu șase eseuri polemice
Într-o lume tot mai sceptică și relativistă, în care fiecare vrea „să aibă dreptatea și adevărul lui“, ne pierdem criteriile morale și intelectuale și nu mai suntem capabili să înfruntăm momentele de cumpănă ale vieții noastre și ale istoriei. Cum se poate lupta cu dogmatismul, cu fanatismul, cu autocrațiile, cu antiliberalismul, cu teoriile conspiraționiste? Cum putem reconstrui o ierarhie reală a valorilor armonizându-ne credințele individuale? Metoda pe care o alege Andrei Cornea „oferă un mod de a discerne între sisteme, valori, poziții filozofice și culturale care nu presupune o judecată a priori“. Titlul evocă povestea hanului khazar care trebuie să aleagă între creștinism, iudaism și islam. Noua ediție a Turnirului khazar este adăugită, precedată de un cuvânt înainte și completată cu șase eseuri polemice.
Convertirea lui Bulan
„Puțin după 950, Hasdai ibn Shaprut, medic de curte evreu și ministru al emirului Cordobei, Abn er- Rahman III, inițiază ceea ce se va numi cândva, de către erudiți «Corespondența khazară». El trimite o scrisoare kaganului (regelui) khazarilor de pe Volga, Iosif, despre care auzise lucrul uimitor că domnea peste un popor ce se convertise la iudaism. Câțiva ani mai târziu, sosește scrisoarea cu răspunsul lui Iosif. Hasdai află că, într-adevăr, acest neam turcic care erau khazarii se convertiseră la iudaism laolaltă cu conducătorii săi cam cu două sute de ani înainte de domnia lui Iosif, pe când era kagan strămoșul său, Bulan.
READ MORELa prima vedere, convertirea acestuia, ce a urmat unui «turnir al credințelor», seamănă întrucâtva cu aceea a lui Vladimir. La fel ca în cazul cneazului rus, înaintea prințului păgân sosesc reprezentanții mai multor religii, în cazul khazar, un musulman, un creștin și un evreu. Ca și în celălalt caz, și aici, la început, cei trei își descriu fiecare în parte religiile proprii, încercând să demonstreze valoarea acestora și căutând să discrediteze cu diferite argumente credințele rivale. Rezultatul rămâne, evident echivoc.
Asemănarea cu scenariul convertirii lui Vladimir încetează însă aici. În loc să-și exprime mai direct sau mai ascuns preferințele și opțiunile personale preexistente și să decidă în funcție de ele, Bulan adoptă o strategie diferită: el îl întreabă pe creștin care din celelalte două religii monoteiste i se pare mai aproape de Adevăr, firește, după a sa. Creștinul se oprește la iudaism, socotindu-l din perspectiva lui, mai aproape de Adevăr decât islamismul. Kaganul procedează în același fel și cu musulmanul, care, de asemenea, atribuie iudaismului mai mult adevăr decât creștinismului.
În acel moment Bulan declară iudaismul învingător în competiție, deoarece acesta beneficiază nu numai de propria sa «mărturie», dar și de «mărturia» celorlalte două credințe.”
COLLAPSERecenzumat
Cartea lui Andrei Cornea e o reală lecție de argumentare. Acolo unde niște afirmații pot fi – la o primă vedere – concluzive, autorul găsește nu doar alte fațete ale discuției, dar dezvoltă cu succes un adevărat eșafodaj logic care să ne arate că lucrurile nu sunt atât de simple cum par, ba mai mult, să ne convingă că are dreptate. Trebuie să recunoaștem, e o performanță demnă de apreciat.
Relativismul - privit din perspectivă istorică drept un adevărat fenomen -, pare a-l determina pe Andrei Cornea să ia atitudine. Sincer să fiu, cred că era cazul... De altfel, autorul identifică patru momente istorice al relativismului. Dar, mai întâi, s-ar impune să vedem de ce relativismul, mai ales cel contemporan, a ajuns un pericol. Simplu spus, pentru că el anulează reperele de adevăr, considerând că „fiecare are adevărul său”, lucru ce ne aruncă într-o lume a dezordinii și necunoscutului, în lipsa oricărui reper.
Revenind la cele patru momente istorice în care relativismul s-a manifestat mai cu putere:
- momentul sofistic al antichității, când profesorii erau capabili să-și învețe, pe bani, desigur, discipolii să argumenteze odată pro și odată contra aceleiași afirmații;
- perioada secolelor XVI-XVIII, când realizările Renașterii, Reforma și descoperirile geografice au încurajat sentimentul că adevărurile sacre și inviolabile, considerate așa mai mult de un mileniu, nu mai oferă suficientă certitudine;
- faza relativistă a secolului XVIII-XIX, asociată cu pre-romanismul și romantismul, când se considera că niciun sistem de valori nu poate fi judecat decât cu criterii interioare lui;
- relativismul post-modern, contemporan.
De precizat că Andrei Cornea se comportă obiectiv, în sensul în care, deși își propune combaterea relativismului, poate accepta și avantajele sale, printre care enumeră:
- slăbirea etnocentrismului nostru natural;
- sublinierea dependenței concepțiilor oamenilor de poziția socială, națională, comunitară;
- punerea în discuție a statutului cunoașterii.
Dar care sunt dezavantajele? Autorul identifică:
- slăbirea încrederii în rațiune;
- dezarmarea în fața fundamentalismului religios;
- riscul acceptării fără obiecții a inacceptabilului.
Andrei Cornea identifică un aspect ce părea de neconceput în perioada de afirmare a raționalismului, a încrederii în rațiunea umană: iată că sub presiunea așa-numit „parohialism al ideilor”, rațiunea e în defensivă! Apare și problema vinovăției:
Există vinovați? Și dacă da, cine sunt ei? Cine poartă culpa acestei neotribalizări? Vinovați există – răspunsese, cum știm, J. Benda –, iar ei nu sunt alții decât intelectualii, cărturarii (les clercs). Iar pe urmele lui Benda, Alain Finkielkraut reanalizează, nuanțează, aduce noi și recente exemple, dar păstrează aceeași concluzie fundamentală: intelectualii sunt de vină. Și vina lor se cheamă nici mai mult, nici mai puțin decât trădare. Intelectualii au trădat vocația lor fundamentală, aceea de a servi spiritualul, universalul și eternul, spre a venera, prinși într-o nouă formă de idolatrie, temporalul și secolul. Gândirea, a cărei menire era zborul liber spre empireu, și-a căutat și aflat rădăcini în tină.
Aceasta fiind situația, iată chestiunea:
Și atunci vine întrebarea esențială: mai există astăzi temeiuri intelectuale, raționale (și nu doar politice, morale, teologice, sociale sau estetice) suficiente și stabile pentru a crede în valori universale, imperisabile, transcendente, în Bine, Frumos, și Adevăr care, alcătuind laolaltă regnul spiritualului, să poată fi triumfător opuse măruntelor bunuri comunitare, perisabilelor frumuseți de canton și nesfârșitelor adevăruri locale? Noua sofistică pe care o denunțam poate fi combătută altfel decât afectiv și retoric? Este ea de fapt cu adevărat o sofistică, care să se năruie prin argumente raționale valide și decisive?
Sigur că textul de mai sus e incomplet! Am fost nevoit să-l public așa, pentru a avea minim o carte în „bibliotecă”, permițând astfel afișarea sa... Completarea va veni în curând!
Descoperă mai multe la Deep Design
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.