Înregistrare discipol » Deep Design LMS

↓ Skip to Main Content

Deep Design LMS

Doar informația STRUCTURATĂ este CUNOAȘTERE…

Navigare primară

🏚
📚Cursuri
👨‍👩‍👧Membri
✏️Blog
- Admin
- MIHAI Sandu
🔍Despre
🔐Confidențialitate

Prenume

Nume

Nume utilizator

Email

Parolă

Confirmare parolă

O istorie bufă a filosofiei…

Thales din Milet (considerat primul filosof din istorie) susţinea că nu există o adevărată diferenţă între viaţă şi moarte. Legat de asta, cineva l-a întrebat: „Păi, dacă nu e nici o diferenţă, de ce nu mori?” „Tocmai de aceea – a răspuns Thales –, pentru că nu e nici o diferenţă.” ♦♦♦ Același Thales mergea odată privind aştrii cerului şi era gata-gata să cadă într-o groapă. O slujnică mucalită l-a văzut şi a făcut haz de el, spunându-i: „Ce vrei să vezi pe cer dacă nu eşti în stare să vezi pământul pe care calci?” ♦♦♦ O glumă cu pitagoreici: „Doi bărbaţi stăteau de vorbă. Bazându-se pe autoritatea lui Pitagora, primul dorea să demonstreze că avusese o viaţă anterioară în această lume. Cel de-al doilea nu-l lăsa să-şi termine argumentaţia. Atunci primul i-a spus celui de-al doilea: «Dovada că eu am mai avut o viaţă înaintea acesteia de acum este faptul că îmi amintesc că în aceea tu erai un morar.» Celălalt, deranjat de aceste cuvinte, a încuviinţat şi a spus: «Da, ai dreptate, pentru că acum şi eu îmi amintesc că tu erai măgarul care aducea sacii la moară.» ♦♦♦ Heraclit din Efes a lansat vestita maximă ce spune că „Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu.” Pe seama ei, poetul Ángel González, într-una dintre Glosele dedicate lui Heraclit spune: «Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu. Cu excepţia celor foarte săraci.» ♦♦♦ Anaxagora din Clazomene a fost unul dintre primii filosofi care au presupus existenţa unui spirit raţional, responsabil de punerea în ordine a universului după haosul originar. De aceea, Aristotel îi acorda un rang deosebit între filosofii presocratici, ajungând să spună că părea un om sobru în mijlocul unor beţivi. El a fondat la Atena o şcoală de filosofie care a funcţionat timp de treizeci de ani. Într-o zi însă, a fost acuzat de impietate şi condamnat de tribunalele ateniene. Atunci a fugit la Lampsacos, unde a fondat altă şcoală de filosofie. Când cineva îl deplângea pentru faptul că atenienii l-ar fi condamnat la moarte, Anaxagora a replicat: «Şi pe ei Natura i-a osândit la aceeaşi pedeapsă.» ♦♦♦ Printre alţii, lui Anaxagora i se atribuie următoarele cuvinte spuse la aflarea veştii despre moartea fiilor săi: «Încă din clipa în care i-am zămislit ştiam deja că erau muritori.» ♦♦♦ Cum Anaxagora, fiind pe patul de moarte, se afla departe de patria sa, cineva l-a întrebat dacă nu prefera să fie înmormântat în oraşul său natal. Anaxagora i-a răspuns: «Din câte ştiu eu, călătoria spre tărâmul celor morţi este la fel de lungă din toate locurile.» ♦♦♦ Aristip avea obiceiul să frecventeze reşedinţa tiranului Dionysios, căruia nu se sfia să-i ceară favoruri din când în când. Odată, Dionysios l-a întrebat de ce filosofii au obiceiul să-i viziteze foarte des pe oamenii bogaţi, în timp ce bogaţii nu prea frecventează casele filosofilor. La aceasta, Aristip a răspuns: «Pentru că filosofii ştiu ce le lipseşte. În timp ce bogaţii nu.» ♦♦♦ Odată, Aristip intervenea la Dionysios în favoarea unui prieten. Cum nu putuse obţine ceea ce solicita, s-a aruncat la picioarele tiranului. Întrucât unii i-au aruncat apoi în obraz gestul, Aristip, care ştia că tiranii nu-i ascultă decât pe cei supuşi, s-a justificat spunând: «Și ce aţi fi vrut să fac dacă Dionysios are urechile la picioare?» ♦♦♦ Când un negustor avut i-a cerut lui Aristip să se ocupe de educaţia fiului său, filosoful i-a cerut în schimb cinci sute de drahme, preţ pe care negustorul l-a considerat exagerat: «Cu banii aceştia aş putea să-mi cumpăr un măgar bun.», i-a spus el. Atunci Aristip i-a replicat: «Fă-o şi vei avea doi măgăruşi buni în casă.» ♦♦♦ Odată, cineva îl defăima pe Aristip, care i-a întors spatele şi s-a îndepărtat, pentru ca să nu-l mai audă. «De ce fugi?» a strigat celălalt. «Pentru că tu eşti în stare să spui răutăţi, în timp ce eu nu sunt în stare să le aud.», a răspuns Aristip. ♦♦♦ Aristip a dispus ca pe piatra de pe mormântul său să fie gravată următoarea inscripţie: «Aici odihneşte cel care vă aşteaptă.» ♦♦♦ Ştiind că majoritatea oamenilor sunt de obicei netrebnici şi meschini. Antistene a îngheţat când cineva i-a spus că auzise multă lume vorbindu-l de bine. A apelat atunci la ironia sa şi l-a întrebat pe cel care îi adusese la cunoştinţă acest lucru: «Ce rău voi fi făcut eu de mă laudă atâţia?» ♦♦♦ Într-o zi, Diogene spăla nişte ierburi înainte de a le mânca. De el s-a apropiat Aristip (care, aşa cum se spunea, avea obiceiul să dea târcoale curţii lui Dionysios pentru a face rost de slujbe uşoare şi bănoase), zicându-i: «Vai, Diogene! Dacă ai învăţa să fii un pic mai supus şi ai vizita curtea lui Dionysios, nu ai fi nevoit să speli ierburi.» La aceasta, Diogene a replicat: «Priveşte lucrurile din altă perspectivă: dacă tu ai învăţa să speli ierburi, nu ar trebui să-l slujeşti pe Dionysios.» ♦♦♦ Când era întrebat dacă moartea e un lucru rău, Diogene răspundea, anticipând celebrul argument de mai târziu al lui Epicur: «Cum ar putea fi un lucru rău dacă acela care moare nici nu mai simte şi nici nu mai suferă?» ♦♦♦ Când Alexandru cel Mare l-a întrebat dacă nu îi era teamă de el, Diogene l-a întrebat la rândul său: «Depinde, tu eşti ceva bun sau ceva rău?» «Ceva bun, bineînţeles.», a răspuns Alexandru. Atunci Diogene i-a zis: «Atunci de ce să mă tem de tine?» ♦♦♦ Un bărbat care era cunoscut în Atena pentru faptele sale rele a gravat pe un lintou al casei sale un aforism care spunea: «Nici un rău să nu pătrundă aici.» Aflând de aceasta, Diogene a comentat: «Şi unde va dormi acum stăpânul casei?» ♦♦♦ Întrebat odată care era ora cea mai potrivită pentru a mânca, Diogene a răspuns: «Dacă eşti bogat, când doreşti; dacă eşti sărac, când poţi.» ♦♦♦ Într-o zi, Diogene cerea bani unei statui. «De ce faci asta?» l-a întrebat, mirat, cineva care trecea pe acolo. La care el a răspuns: «Pentru a mă obişnui cu cei care rămân ca nişte statui atunci când le cer de pomană.» ♦♦♦ Când a fost întrebat care era, după opinia sa, motivul pentru care majoritatea oamenilor ajută cu o pomană pe cei săraci, dar nu şi pe filosofii care ar avea nevoie de ea, Diogene a răspuns: «Asta se întâmplă pentru că majoritatea oamenilor cred că ar putea ajunge şi ei în situaţia celor săraci, dar nu se pot vedea vreodată în cea a filosofilor.» ♦♦♦ Unuia care l-a lovit fără să vrea cu o bucată de lemn ce o căra şi care i-a spus apoi: «Fii atent!» Diogene i-a replicat: «De ce îmi spui asta? Ai de gând să mă mai loveşti o dată?» ♦♦♦ Diogene a fost făcut prizonier şi scos la vânzare ca sclav. Când crainicul l-a întrebat ce ştia să facă. El a răspuns: «Ştiu să poruncesc. Vezi dacă vrea cineva să cumpere un stăpân.» ♦♦♦ L-au întrebat pe Diogene care muşcătură de animal era cea mai periculoasă, iar el a răspuns: «Dintre cele sălbatice, cea a calomniatorului; dintre cele domestice, cea a linguşitorului.» ♦♦♦ Diogene considera că adevărata natură umană era coruptă de uzanţele sociale. Din acest motiv se povesteşte că ar fi umblat într-o zi pe străzile Atenei cu o lampă aprinsă în mână şi zicând: «Caut un om.» Atunci când, cu o altă ocazie, a strigat: «Oameni buni, oameni buni!», i-a alungat cu un toiag pe cei care s-au apropiat de el, zicându-le: «Am spus oameni, nu deşeuri!» ♦♦♦ Diogene trăia într-un butoi, pe care îl mai folosea şi în alte scopuri. Astfel, într-o zi în care locuitorii Corintului se pregăteau de zor să facă faţă atacului iminent al trupelor regelui macedonean Filip, Diogene îşi rostogolea butoiul pe străzile oraşului. Când cineva l-a întrebat de ce făcea acest lucru, el a răspuns: «Când toată lumea are atâtea de făcut, nu voiam să fiu eu singurul care nu face nimic.» ♦♦♦ Când era întrebat cine îl va îngropa după ce va muri, în condiţiile în care nu avea nici rude şi nici sclavi, Diogene răspundea: «Acel care va voi să rămână cu locuinţa mea.» ♦♦♦ Un palavragiu vorbea odată cu Aristotel şi nu mai termina cu peroraţiile, presărându-şi discursul cu aluzii răuvoitoare la adresa filosofului. Cum Aristotel rămânea impasibil şi nu spunea o vorbă, palavragiul l-a întrebat: «Nu te deranjează oare vorbele mele?» «Nu, nu absolut deloc. Nu le mai ascult de multă vreme.» ♦♦♦ Într-o zi, Aristotel a fost întrebat ce câştigă oamenii minţind. Înţeleptul a răspuns: «Neîncrederea oamenilor atunci când vor spune adevărul.» ♦♦♦ Zenon din Citium a fost fondatorul stoicismului. Şcoala stoicilor s-a instalat într-un loc numit „Porticul pictat”, de la care şi-a primit numele, în greceşte corespondentul cuvântului „portic” fiind stoa. Conform stoicilor, există un fel de lege universală sau destin care guvernează totul. Nimic din ce se întâmplă nu scapă acestei legi, care se confundă pentru ei cu Raţiunea universală. Ceva despre doctrina stoică trebuie să fi cunoscut şi un sclav de-al lui Zenon care fusese prins o dată furând, deoarece, fiind biciuit de stăpânul său, a încercat să se justifice spunând: «Am furat pentru că destinul meu este să fur.» La care Zenon a replicat: «Şi tot destinul tău este să fii biciuit.» ♦♦♦ Zenon avea faima de a nu fi prea vorbăreţ şi se pare că îl deranja enorm pălăvrăgeala, când un tânăr vorbea odată şi nu se mai oprea din trăncănit, l-a mustrat spunându-i: «Băiete, chiar nu ştii că avem două urechi şi doar o singură gură pentru a auzi mult şi a vorbi puţin?» ♦♦♦ Stoicii erau persoane destul de răbdătoare, iar experienţa durerii nu-i făcea să-şi schimbe ideile cu una, cu două. Faimoasă este resemnarea cu care Epictet, sclav fiind, a suportat încercările stăpânului său de a-i pune la loc un picior sucit. Epafroditos, aşa se numea acesta, a vrut să pună la încercare capacitatea de resemnare stoică a lui Epictet, sucindu-i şi mai tare piciorul. Epictet repeta cu blândeţe: «O să mi-l rupi, o să mi-l rupi…» Cu toate acestea, Epafroditos a continuat să-i răsucească piciorul, până când i l-a rupt în cele din urmă. Atunci Epictet a comentat fără să se piardă cu firea: «Doar ţi-am spus că îl vei rupe.» ♦♦♦ Spune o legendă că Epimenide cretanul (un filosof şi poet aflat pe una din listele celor şapte înţelepţi din Grecia şi care ar fi trebuit inclus şi pe lista celor şapte adormiţi, întrucât, aşa cum spune Plutarh, a petrecut cincizeci de ani dormind fără întrerupere, deşi alţii susţin că de fapt au fost cincizeci şi şapte de ani) a călătorit în India şi l-a întrebat pe Buddha: «Ai putea să-mi spui care este cea mai bună întrebare care se poate pune şi care este cel mai bun răspuns care se poate da?» Buddha i-a răspuns: «Cea mai bună întrebare care se poate pune este cea pe care tu mi-ai pus-o mai înainte, iar cel mai bun răspuns care se poate da este cel pe care ţi-l dau eu acum.» ♦♦♦ O predică a lui Buddha a fost întreruptă de insultele pe care un om le profera la adresa lui. Atunci Buddha l-a întrebat senin: «Dacă un om face altuia un dar, iar acest dar este respins, cui aparţine acel dar?» Bărbatul a răspuns: «Celui care l-a făcut, desigur.» Buddha a continuat: «În acest caz, întrucât eu refuz să-ţi accept injuriile, îţi revine ţie sarcina să rămâi cu ele.» ♦♦♦ Un maestru zen umbla prin întunericul nopţii însoţit de discipolul său. Întrucât maestrul avea în mână un felinar aprins, discipolul i-a spus: «Maestre, crezusem că tu poţi vedea în întuneric.» «Da, aşa este», a confirmat acesta. «Atunci de ce ai nevoie de felinar?» «Pentru ca aceia care nu pot vedea în întuneric să nu dea peste mine.» ♦♦♦ În Diapsalmata, Søren Kierkegaard a scris următoarele: „S-a întâmplat ca într-un teatru să izbucnească un incendiu în culise. Clovnul s-a dus să anunţe publicul despre cele întâmplate. Toţi au crezut că era vorba de o glumă şi au aplaudat; clovnul a repetat avertizarea, iar spectatorii au început să râdă şi mai tare. Tot aşa cred eu că lumea se va sfârşi printr-un hohot de râs general al unor mucaliţi care cred că e vorba de o glumă”. ♦♦♦

Meniu Subsol

Cursuri
Blog
Panou control
Autentificare

Copyright Deep Design LMS 💫 Un produs Deep Design SRL

Sus

Autentificare

Ține-mă minte

Ai uitat parola?

Creează un cont nou