Views: 0
Memento mori
Să privim înapoi… În istorie. Ce putem constata? Lucrurile importante le învățăm de la cei importanți, a căror amintire a traversat secolele. Cei puternici și cei înțelepți au identificat și-au aplicat în viața cotidiană modalități de a-și menține mereu proaspăt în minte chestiile importante. Iar la nivel individual, ce poate fi mai important decât faptul că nu trebuie să uităm nicicând că suntem muritori. Atât marii gânditori ai lumii, cât și unii dintre cei ce-au deținut puteri aproape nelimitate, prin arta și scrierile lor au reflectat conștientizarea finalului. Mulți dintre ei aveau pe masa de lucru totemuri, purtau inele, butoni de cămașă, iar unii și-au tatuat pe corp textul „Memento mori” și simboluri care să le reamintească permanent că în orice moment ar putea pleca din această lume…
Pare trist și înspăimântător… Dar, stoicii (vezi stoicismul) consideră acest gând revigorant și plin de smerenie, o smerenie intelectuală, desigur. Menținerea în prim plan a acestei conștientizări este unul dintre cele mai importante și critice exerciții stoice.
În acest context, n-ar trebui să ne surprindă faptul că una dintre biografiile lui Seneca este intitulată „Dying Every Day” (Murind în fiecare zi). De fapt, Seneca este cel care ne-a îndemnat să ne spunem „s-ar putea să nu te trezești mâine”, seara la culcare și „s-ar putea să nu mai dormi”, dimineața la trezire. La fel, un alt stoic, Epictet, își îndemna discipolii: „Păstrați moartea și exilul în fața ochilor în fiecare zi, împreună cu tot ceea ce pare teribil – procedând astfel, nu veți avea niciodată un gând mai important și nici nu veți avea dorințe excesive”. În Meditații, Marcus Aurelius scria „Ai putea părăsi viața chiar acum. Lasă asta să determine ce faci, ce spui și ce gândești.”. Ar putea fi un memento personal care să ne ofere dorința de a ne continua viața pe principiile virtuții (stoice) chiar ACUM.
Pictorul Philippe de Champaigne exprimă un sentiment similar în a sa operă intitulată „Natură moartă cu un craniu”.
Vedem aici reprezentate cele trei elemente esențiale ale existenței: laleaua (viața), craniul (moartea) și clepsidra (timpul). Pictura face parte dintr-un gen denumit Vanitas, o formă de artă din secolul al XVII-lea care prezintă simboluri ale morții ce încurajează reflecția asupra sensului și vremelniciei vieții.
Aceste reprezentări ar putea fi considerate deprimante doar în situația în care pierdem sau nu cunoaștem ideea. Folosit în mod corespunzător, „memento mori” este un instrument ce ne va permite crearea de priorități și semnificații în viață. Generații întregi s-au folosit de asta pentru a-și crea o perspectivă reală asupra vieții. Să ne tratăm timpul ce ni s-a dat ca pe un cadou și să nu-l irosim pe banalități și zădărnicii. Moartea nu face viața inutilă, ci mai degrabă îi conferă sens. Și, din fericire, nu trebuie să ne apropiem neapărat de moarte pentru a înțelege asta. Un simplu memento ne poate aduce mai aproape de a trăi viața pe care o dorim.
Stoicii s-au gândit la moarte tot timpul. „Memento mori” a fost văzut ca ceva care ar trebui să fie privit în față și de care să ne amintim în fiecare zi. Ei au folosit moartea ca un fel de busolă spre viață, îndrumându-i spre ceea ce contează cu adevărat pentru ei. De fapt, ei obișnuiau să mediteze la moarte, astfel încât să-și înfrângă o parte din frica legată de aceasta. Credeau că este important să învățăm zilnic dragostea de viață, să aflăm că nimic nu ne garantează ziua de mâine și că tot ce avem este cum acționăm astăzi:
„Omul care a învățat să moară s-a dezvățat de mentalitatea de sclav; el este mai presus de orice putere sau cel puțin dincolo de atingerea ei. Ce înseamnă pentru el închisoarea, gardienii și ușile încuiate? Are o ieșire liberă. Există un singur lanț care ne ține legați, dragostea de viață și, chiar dacă acest lucru nu ar trebui respins, ar trebui diminuat, astfel încât, dacă circumstanțele nu impun nimic, ne va reține sau ne va împiedica să fim pregătiți instantaneu pentru orice acțiune necesară.”
~ Epicur
Mai mult, Seneca presupunea durerea ca fiind o parte inevitabilă a vieții, ceva ce nu trebuie negat minimizat, ci asumat, îmbrățișat. O astfel de abordare i-a permis să-și taie venele fără a tresări, atunci când împăratul Nero i-a cerut să se sinucidă.
„Dacă recunoști că ai obținut mari plăceri, datoria ta nu este să te plângi de ceea ce ți-a fost luat, ci să fii recunoscător pentru ceea ce ți-a fost dat… Cine susține că nu este o lovitură grea? Dar asta face parte din a fi om.”
~ Seneca
Ajungând mai în zilele noastre, iată ce spunea o personalitate a tehnologiei moderne:
„Moartea este foarte probabil cea mai bună invenție a vieții. Este agentul schimbării vieții.”
Când vorbim despre planurile noastre, folosim adesea expresia „într-o zi…”. Ei bine, „într-o zi” este un mit. Nu există niciodată un moment bun pentru a începe să-ți trăiești visele și lucrurile nu vor fi niciodată perfecte, așa că poți la fel de bine să începi chiar acum.
Realitatea este că, pe măsură ce vom merge mai mult pe propria cale, cea care ne place, aceasta devine tot mai ușoară. Important este impulsul inițial pentru ca apoi, în timp, să putem vedea cum să ne îmbunătățim procesul, de la un an la altul.
Antidotul fricii este acțiunea… Dacă ești extrem de îngrijorat de moarte, poate există un motiv pentru asta. Poate că nu trăiești până la capăt și te-ai așezat în limitele facile ale unei zone de confort sau a unui model comun. Sau poate este vorba doar de acceptarea emoțională. La fel ca propria-ți umbră, te urmărește tot timpul. Moartea nu pleacă niciodată și, într-o zi, va trebui s-o înfrunți.
Dacă această „umbră” ne devine cea mai bună prietenă, vom aborda viața la modul în care ar trebui s-o facem… De aceea, „memento mori” ne poate scoate din haosul ce stă la baza naturii umane, determinându-ne să acționăm altfel decât am face-o atunci când considerăm că vom trăi veșnic.
Memento mori…
