O abordare critică a „gândirii critice”

Views: 1

Gândirea critică este un „proces intelectual disciplinat”, o afirmație ce conduce la două concluzii: pe de o parte, gândirea critică trebuie să fie o abilitate învățată, iar pe de altă parte, gândirea critică este un obicei al minții – o virtute intelectuală – ce constă în folosirea și acceptarea rezultatele acestor abilități de raționament. Altfel spus, gândirea critică agregă un set de virtuți intelectuale la îndemâna celor buni în arta gândirii. Prin urmare, nu se rezumă la aplicarea mecanică a unui set de principii logice „ca exercițiu”, implicând un fel de conștientizare (din partea gânditorului) al propriului proces de gândire. Gândirea critică implică, la fel ca toate virtuțile, un set de abilități aplicate propriei gândiri.

Ori acest lucru evidențiază contrastul dintre simpla construire a unui argument logic, care poate fi realizat într-un mod mecanic, și gândirea critică, care necesită o aplicare atentă a abilităților de raționament solid la modelele de credință și angajamentul de a accepta rezultatele acelui raționament. Mai mult, elementele relevante ale gândirii sunt: ​​Punct de vedere, Scop, Întrebare la problemă, Informație, Interpretare și inferență, Concepte, Ipoteze, Implicații și consecințe, în timp ce standardele intelectuale asociate gândirii critice sunt: ​​Claritate, Acuratețe, Precizie, Relevanță, Adâncime, Lățime, Logică și Corectitudine. În cele din urmă, virtuțile intelectuale esențiale pentru gândirea critică sunt: ​​Smerenie intelectuală, Curaj intelectual, Empatie intelectuală, Autonomie intelectuală, Integritate intelectuală, Perseverență intelectuală, Încredere în rațiune și Imparțialitate.

Gândirea critică este acel mod de gândire – despre orice subiect, conținut sau problemă – în care gânditorul îmbunătățește calitatea gândirii sale, analizând, evaluând și reconstituind cu pricepere. Gândirea critică este gândirea auto-direcționată, auto-disciplinată, auto-monitorizată și auto-corectivă. Presupune aprobarea unor standarde riguroase de excelență și o cunoaștere atentă a utilizării lor. Aceasta implică abilități eficiente de comunicare și rezolvare a problemelor, precum și un angajament de a depăși egocentrismul nostru nativ și sociocentrismul. Gândirea critică este o gândire auto-ghidată, auto-disciplinată, care încearcă să ducă rațiunea la cel mai înalt nivel de calitate, într-un mod corect. Oamenii care gândesc critic în mod constant încearcă să trăiască rațional, în mod rezonabil, empatic. Sunt foarte conștienți de natura inerent năbădăioasă a gândirii umane când nu este controlată… Folosesc instrumentele intelectuale pe care gândirea critică le oferă – concepte și principii care le permit să analizeze, să evalueze. Ei lucrează cu sârguință pentru a dezvolta virtuțile intelectuale ale integrității intelectuale, smereniei intelectuale, politeței intelectuale, empatiei intelectuale, simțului intelectual al dreptății și a încrederii în rațiune.

Cu toate acestea, există un pericol în a interpreta gândirea critică ca pe un set de virtuți, dacă prin asta înțelegem virtuți morale. Dacă ne referim la „simțul dreptății”, acest aspect pare să amestece virtuțile morale cu virtuțile intelectuale. Gândirea critică, ca virtute intelectuală, nu este îndreptată către nicio moralitate specifică, adică nu conține intrinsec un set de credințe care sunt rezultatele naturale ale aplicării metodei sale. De exemplu, doi gânditori critici pot ajunge să susțină credințe contrare, în ciuda faptului că fiecare aplică în mod corect și onest abilitățile asociate cu gândirea critică. Gândirea critică nu are prea mult de a face cu ce credem, fiind vorba despre cum gândim. În consecință, orice model de gândire critică care afirmă că există scopuri definitive vizate de gândirea critică – în ceea ce privește ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să credem sau cum ar trebui sau nu să ne comportăm – este profund suspect.

În măsura în care gânditorul critic devine tot mai autonom, învățând să utilizeze abilitățile gândirii critice, ar fi o insultă să sugerăm că aceasta nu-i poate indica drumul înțelegerii unei vieți bune din punct de vedere moral. Asociată cu gândirea critică de calitate, abilitățile nu vor prescrie niciodată niciun fel de atitudine sau poziție etică referitoare la egocentrism sau sociocentrism.

Deși este un proces bazat pe rațiune, gândirea critică nu poate exclude alte forme de procese mentale: imaginație, intuiție și răspunsuri emoționale. Dar este important să reținem că gândirea critică este un tip
de gândire; nu este același lucru cu gândirea în general. Nu trebuie să confundăm gândirea critică cu alte forme de gândire. Mai mult, gândirea critică de orice fel nu este niciodată universală la niciun individ; toată lumea este supusă unor episoade de gândire nedisciplinată sau irațională. Prin urmare, calitatea sa este în mod obișnuit o chestiune de nivel și depinde, printre altele, de calitatea și profunzimea experienței într-un anumit domeniu de gândire sau cu privire la o anumită clasă de întrebări. Nimeni nu este un gânditor critic permanent. Din acest motiv, dezvoltarea abilităților și rigorilor de gândire critică este un efort permanent.

În rezumat, gândirea critică este un proces, o aplicare pricepută a gândirii. Include angajamentul de a folosi rațiunea în formularea convingerilor noastre. Nu este aceeași cu gândirea creativă, imaginativă sau bazată pe emoții. Și, la fel ca în cazul oricărei îndemânări, poate fi apreciată ca existând într-un grad mai mare sau mai mic. Dar, aceste virtuți vor fi intelectuale și niciodată morale. Corectitudinea, dreptatea, toleranța socială sunt poziții etice care nu vor fi justificate prin metoda gândirii critice – nu fac parte din această metodă în sine. Poate că a fi rațional și a fi moral sunt termeni echivalenți, dar pentru această afirmație, am avea nevoie de un argument solid care este dezvoltat prin metodele de gândire critică. Nu putem accepta afirmația că moralitatea și rațiunea se reduc la același lucru fără dovezi – a face acest lucru ar însemna să eșuăm în aplicarea gândirii critice!

De ce ar trebui să ne dorim asimilarea și practicarea gândirii critice? Pentru că aceasta încurajează dialoguri importante cu sine, permițându-ne să raționăm bine și să adoptăm poziții rezonabile, mai degrabă decât simple, confortabile – ne obligă să căutăm o bază rațională pentru opiniile noastre. Mai mult decât atât, dezvoltarea acestor abilități de a ne evalua propriile credințe, precum și revendicările altora, în lumina conexiunilor probatorii, ne face indivizii raționali – persoane care nu sunt înșelate cu ușurință să creadă în ceea ce nu prezintă dovezi solide. În acest sens, gândirea critică ne protejează de gândire neglijentă și conformistă și ne izolează de dogmatism și retorică goale. Gândirea critică este, deci, strâns legată de dezvoltarea autonomiei sau capacitatea de a decide pentru noi înșine ceea ce credem conform propriilor deliberări și nu pe baza a ceea ce pretind alții.

Gândirea critică este aceeași cu gândirea rațională sau raționamentul bun. Pentru a gândi bine, un gânditor trebuie să fie capabil să ofere argumente pentru ceea ce crede și aceste argumente trebuie să susțină în mod real adevărul afirmației sau credinței pe care pretinde că o susține. Ca o serie de fapte obiective, unele afirmații sunt considerate dovezi pentru altele, prin relații inferențiale sau evidențiale, în care o afirmație va oferi cuiva un motiv să creadă că o altă afirmație este adevărată. Pentru a oferi motive care, de fapt, susțin (și nu par să susțină) o afirmație dată, un gânditor critic trebuie să fi învățat abilitatea de a înțelege legături inferențiale sau evidențiale între afirmații separate.

Referință: „Thinking Critically about Critical Thinking”

Și la final, repet îndemnul: urmați un curs de gândire critică! Și dacă sunteți aici, de ce nu pe acesta (gratuit!):