Pregătit în fața manipulărilor?

Views: 8

Fii sincer! Nu-i așa că te consideri printre cei ce nu pot fi manipulați? Că nimeni și nimic nu-ți va influența propriile decizii? Că ai controlul propriilor decizii? Da, mare parte din noi, așa credem. Și totuși, poate că merită să reflectăm mai mult pe acest subiect. Poate că un imbold de a face asta, îți va da parcurgerea următorului citat din cele scrise de Bogdan Ficeac în „Tehnici de manipulare”:

„Situațiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acțiunile și reacțiile individului la stimulii dintr–un anumit mediu social sunt determinate de forțe și constrângeri specifice acelui mediu, într–o măsură mult mai mare decât ar fi de așteptat dacă s–ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar și aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într–o anume situație socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi și, într–o mare măsură, prezența celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându–i reacțiile și comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să–și dea seama.

În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator.

Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într–o anumită situație socială. Astfel „manipulările mici” sunt cele obținute prin schimbări minore ale situației sociale. Trebuie remarcat că, deși în această accepțiune manipulările pot fi clasificate ca mici, medii și mari, consecințele lor nu respectă o corespondență strictă cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecințe majore și invers.

Manipulările mici, obținute prin modificări minore ale situației sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, donațiile pot crește simțitor atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfățișarea celui care formulează cererea. Membrii sectei Hare Krishna au pus la punct un sistem extrem de simplu și de eficient pentru adunarea fondurilor. Un membru al sectei, ras în cap și înveșmântat în specifica togă albă, se plasează în sala de sosiri a unui aeroport și îi așteaptă pe călători cu o floare în mână. Când aceștia încep să iasă, își ochește imediat o „victimă” și îi oferă floarea insistând să fie primită fără nici o obligație, doar așa, ca semn al bucuriei de a trăi și al iubirii față de semeni. Dacă darul este acceptat, imediat membrul sectei scoate o mică revistă a cultului și o oferă și pe aceasta, dar de astă dată contra unei… mici donații. Foarte puțini sunt cei care pleacă numai cu floarea, fără a face vreo donație. La fel, cei care adună fonduri pentru diverse acțiuni de protejare a mediului, de pildă, îi roagă pe trecători să semneze într–un registru voluminos, despre care se afirmă că va constitui unul din „argumentele” respectivei organizații în acțiunile de convingere a autorităților. De asemenea, semnatarului i se oferă și o insignă sau o mică plantă. Abia la sfârșit se formulează cererea pentru o donație „nesemnificativă”. Din nou, foarte puțini sunt cei care, după ce au semnat și au primit insigna, pleacă fără să-și subțieze portmoneul.

Cerșetorii utilizează și  ei nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerșit sunt trimiși mai ales copiii, dezbrăcați iarna, plângând vara, uneori mutilați intenționat pentru a spori mila cetățenilor. Sume importante sunt plătite celor care compun versurile și muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: Fără mamă, fără tată… Sărbătorile de iarnă sunt exploatate cu săptămâni de zile înainte sau după, prin îngânarea de colinde care să sensibilizeze potențialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spălătorii de parbrize, care își deghizează cerșetoria sub aparența unor servicii utile celor aflați la volan. În București, pentru mai puțin de treizeci de secunde cât durează curăţatul unui parbriz, se primește, în medie, o sumă echivalentă cu câștigul unui muncitor în treizeci de minute. Însă foarte puțini dintre cei care dau banii se gândesc la acest lucru.

În 1966, Scott Fraser și Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră. Despre ce era vorba? Într-un cartier obișnuit, casele au fost luate la rând și fiecărui proprietar i s-a propus să permită instalarea, în fața curții sale, a unui panou imens pe care scria Conduceți cu prudență. Deși s-a făcut apel la spiritul lor civic, numai șaptesprezece la sută au acceptat să-și umbrească gazonul gazonul cu așa ceva. O a doua grupă de experimentatori s-a deplasat într-o altă zonă a cartierului și a colindat casele cerându-le proprietarilor să semneze o petiție în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulație preventivă. Aproape toți au acceptat să-și depună semnătura pe un act ce nu le atrăgea vreo obligație. Două săptămâni mai târziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnaseră petiția, propunându-le instalarea panoului. De data aceasta, procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare față de primul caz. Deci pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeași natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. După cum arată rezultatele experimentului descris anterior, șansele de reușită se vor tripla utilizând respectiva tehnică, denumită de psihologi: Piciorul-în-ușă. Deși tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societăți întregi.

Un minim contact social poate determina de asemenea schimbări semnificative de comportament. Spre exemplu, pe plajă, un necunoscut se adresează „vecinului de cearșaf”: „Vă rog să vă uitați puțin la lucrurile mele. Lipsesc doar câteva minute.” În momentul apariției unui hoț care adună respectivele lucruri și fuge, cetățeanul rugat să le păzească pornește de cele mai multe ori în urmărirea hoțului și se agită pentru a determina prinderea lui. Lucru care s-ar întâmpla cu o probabilitate mult redusă în cazul în care rugămintea nu ar fi fost făcută. Uneori, hoții utilizează asemenea trucuri pentru a-l jefui tocmai pe cel rugat să aibă grijă de lucrurile unui necunoscut.

Micile manipulări pot avea și efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăți. Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate, țăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel național, însă prețul de achiziție care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în așteptarea unui preț mai bun. Prețul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus țăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creșterea generală a prețurilor, cât și în deteriorarea situației financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-și valorifice recoltele pentru a obține surse de finanțare a lucrărilor din anii următori. O strategie similară a fost folosită și pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zahărului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahăr din România au fost aduse premeditat în stare de faliment pentru a permite importurile aducătoare de comisioane fabuloase.

Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulări minore, dar pot fi reluate și în subcapitolul marilor manipulări, dacă se analizează întreg contextul ce le-a făcut posibile. Spre exemplu, păstrarea deliberată a televiziunii naționale ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetățenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură.

O altă tehnică de manipulare este: Trântitul-ușii-în-față. Deși total opusă, ca esență, cu Piciorul-în-ușă, efectele sunt aceleași. Prin această tehnică, oamenii sunt determinați să accepte o anume concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate șansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută în vedere de la bun început. Aceasta are toate șansele de a fi acceptată, deoarece, prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.

În 1975, psihologul Robert Cialdini și colegii săi au imaginat un experiment menit să analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au întrebat pe elevii unui colegiu dacă acceptă să însoţeascăşi să supravegheze un grup de copii handicapați, pentru două ore, într-o vizită la grădina zoologică. Numai șaisprezece la sută dintre cei întrebați au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, în prealabil, o propunere mult mai amplă. În mod obișnuit, recrutăm voluntari dintre elevi, pentru a lucra fără plată, în calitate de consilieri la Centrul de detenție a minorilor, a spus experimentatorul. Apoi a continuat: Serviciul constă în două ore de muncă pe săptămână, timp de doi ani. Cine se oferă? După cum era de așteptat, nimeni nu a acceptat un angajament pentru o perioadă atât de lungă. În urma refuzului, experimentatorul a făcut o a doua propunere, cea referitoare la însoțirea copiilor handicapați. Circa cincizeci la sută din elevi au acceptat. Deci și în cazul tehnicii Trântitul-uşii-în-față, ca și în cazul Piciorului-în-ușă, șansele de obținere a unei concesii au crescut de trei ori, în comparație cu cazurile în care cererea a fost normală.

Ca o scurtă recapitulare, Piciorul-în-ușă constă în obținerea prealabilă a unei mici concesii, care să determine sporirea disponibilițăţii celui vizat de a accepta o concesie mai mare, Trântitul-ușii-în-față, la rândul său, constă în prezentarea prealabilă a unei cereri aproape imposibil de acceptat, prin comparație cu care următoarea solicitare să pară mult mai rezonabilă şi să aibă mult mai multe șanse de a fi acceptată.

Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparține categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influența deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăți, așa cum se va vedea și dintr-un studiu de caz ce face subiectul unui capitol aparte al volumului de față.

Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depăşesc în mod dramatic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de influenţă a situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri.

Cu două decenii în urmă, Stanley Milgram a inițiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul șocante în ceea ce privește supunerea individului față de o anume autoritate.

În cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor să participe la un test menit să studieze capacitatea de memorare și influențarea acestei capacități prin administrarea unor pedepse în caz de greșeală. Voluntarul era introdus într-o încăpere și așezat la o masă pe care se afla pupitrul de comandă al unui aparat de generat șocuri electrice. Printr-un geam de sticlă, voluntarul vedea o altă încăpere, în care un tip de patruzeci și șapte de ani, ușor supraponderal, cu o înfățișare agreabilă, ședea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau să administreze șocurile. În aceeași cameră cu primul voluntar, care va fi denumit „profesorul”, se afla un experimentator sobru, care începea prin a spune că persoana aflată dincolo de geam se oferise tot de bună-voie pentru testare.

Testul consta în citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit „elevul”, trebuia să le memoreze. Apoi „profesorul” începea să spună câte un cuvânt, iar „elevul” să răspundă cu perechea lui. Pentru fiecare greșeală, „profesorul” trebuia să-i administreze „elevului” un șoc electric începând cu cincisprezece volți și putând ajunge până la patru sute cincizeci de volți, în trepte de câte cincisprezece volți. Pentru a-l avertiza pe „profesor” asupra a ceea ce urma să-i facă „elevului”, experimentatorul îi aplica, demonstrativ, primului un șoc de patruzeci și cinci de volți, destul de dureros.

Testul începe. Primele răspunsuri ale „elevului” sunt corecte. Apoi, la prima greșeală, „profesorul” îi administrează cincisprezece volți, provocându-i o tresărire evidentă. Urmează încă o greșeală și un șoc de treizeci de volți. Treptat, pe măsură ce timpul trece și șocurile cresc în intensitate, suferința „elevului” devine tot mai evidentă, iar „profesorul” începe săaibă mustrări de conştiinţă. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul îl îndeamnă sobru: Vă rog, continuați. Peste șaptezeci și cinci de volți, „elevul” începe să ţipe de durere, la o sută cincizeci urlă pentru a fi lăsat să plece, acuzând dureri de inimă, la o sută nouăzeci și cinci strigătele devin insuportabile. „Profesorul” este și el înnebunit, speriat, dărâmat. Însă la fiecare ezitare, vocea sobră a experimentatorului îl îndeamnă: Experimentul vă cere să continuați, apoi: Este absolut esențial să continuați, după care urmează: Nu aveți altă alegere, trebuie să continuați. Dacă, totuși, „profesorul” încă ezită, văzând că până şi marcajele de pe pupitrul de comandă indică pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adaugă: Șocurile sunt dureroase, dar im produc nici o rană. Continuaţi, vă rog. În caz că „profesorul” vrea să se oprească pe motiv că „elevul” nu mai suportă, experimentatorul îi spune: Indiferent dacă celuilalt îi place sau nu, trebuie să continuaţi până va memora corect perechile de cuvinte. Vă rog, continuaţi. La două sute șaptezeci de volți, „elevul” începe să agonizeze, iar „profesorul” este îngrozit. Și totuși, la îndemnurile sobre ale experimentatorului, continuă să mărească voltajul șocurilor şi să apese pe comutator…

Trebuie menționat că, de fapt, „elevul” este în înțelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele șocurilor electrice, pe care, în realitate, nu le primește. Studiul capacității de memorare este doar un pretext pentru adevăratul scop al experimentului, acela de a vedea până la ce limită a cruzimii pot merge oamenii obișnuiți sub presiunea unei autorităţi, reprezentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar să adăugăm că, în afara îndemnurilor permanente de a continua, nici o altă presiune nu s-a făcut asupra celui aflat în postura „profesorului”. El putea oricând să se ridice şi să plece.

Întrebarea: „Câţi ar accepta să meargă până la limita de patru sute cincizeci de volţi?” a fost pusă, în cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atât oameni obişnuiţi, cât şi studenţi sau psihologi. Răspunsul a fost aproape unanim: „Circa unu la sută”. Nimeni nu-şi putea închipui că limita bunului-simţ şi a unui comportament general uman ar putea fi depăşită.

Însă rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la sută dintre voluntarii puşi în postura de „profesor” au administrat şocurile maxime de patru sute cincizeci de volţi, iar 80 la sută au continuat să apese comutatorul şi după ce „elevul” a început să urle de durere şi să spună că poate suferi de la o clipă la alta un atac de cord!

Nenumărate întrebări au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovadă nişte oameni obişnuiţi, aflaţi sub permanenta presiune psihică a „autorităţii” reprezentate de experimentator.

Pentru a găsi motivaţiile intime ale generării unui comportament inuman în cazul oamenilor obişnuiţi, Milgram a reluat experimentul în alte variante.

Trei „profesori” au fost introduşi simultan în aceeaşi încăpere. Doi erau în înţelegere cu experimentatorii şi, la un moment dat, au refuzat să mai continue testul. În astfel de situaţii, numărul celor care au mers cu şocurile până la limita maximă s-a diminuat de peste şase ori! Ceea ce înseamnă că sentimentul de supunere necondiţionată faţă de autorităţi scade drastic atunci când individul vede că sunt şi alţii care gândesc asemenea lui şi acţionează în sensul considerat de el drept a fi corect.

Într-o altă variantă, experimentatorul iese la un moment dat din încăpere şi locul său este luat de un alt „voluntar” care îi repetă „profesorului” obişnuitele ordine de a continua. În asemenea cazuri, numărul celor care au mers până la voltajul maxim a scăzut de trei ori. Fapt ce dovedeşte că atunci când cel care întruchipează autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere necondiţionată, din nou, scade simţitor.

O altă variantă s-a desfăşurat cu doi experimentatori şi un „profesor”. În momentul în care „elevul” a început să ţipe „de durere”, experimentatorii au iniţiat o discuţie în contradictoriu asupra oportunităţii de a continua testul, lăsând decizia la voia celor aflaţi în postura de „profesori”. Nimeni nu a mai continuat administrarea şocurilor.

Trebuie remarcat faptul că, în nici una dintre variante, decizia „profesorilor” de a părăsi experimentul nu a fost determinată de reacţiile „elevului”, ci de comportamentul experimentatorilor ce întruchipau autoritatea. În acelaşi timp, revenind la ultima variantă a experimentului, trebuie observat că, în momentul în care capacitatea autorităţii de a stăpâni o situaţie devine discutabilă, „cei de jos” refuză să se mai supună şi îşi urmează propria lor conştiinţă şi propriile lor interese.

Ultima variantă a experimentelor lui Milgram a fost cea în care participanţilor li s-a spus că pot merge până la limita maximă a voltajului, pentru că sunt o mulţime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapă, apoi au fost lăsaţi să acţioneze singuri. Numai 2,5 la sută au mers până la limita maximă, procent foarte apropiat de cel obţinut în chestionarele celor întrebaţi despre posibilele rezultate ale unui asemenea test.

Experimentele lui Stanley Milgram reprezintă o formă aproape abstractă de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie. Având în vedere concluziile testelor descrise până acum, se poate face o paralelă revelatoare cu cazuri reale, precum cel al revoluţiei române din decembrie 1989.

În România acelui an, autoritatea supremă era reprezentată de Nicolae Ceauşescu. Cultul personalităţii fusese în asemenea măsură dezvoltat, încât distanţa dintre el şi restul ierarhiei comuniste era imensă. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunări de marionete al căror unic rol era de a aplauda şi de a aproba deciziile dictatorului. În acest context, trebuie remarcat faptul că debutul revoluţiei s-a produs la Timişoara, exact în zilele în care Ceauşescu se afla într-o vizită în Iran. Lipsa autorităţii supreme din ţară a făcut mult mai uşoară ridicarea maselor în numele redobândirii acelei libertăţi mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timişoara, datorită cărora mulţi alţi locuitori ai României au văzut căsunt şi alţii care gândesc asemenea lor şi au curajul de a refuza supunerea necondiţionată, a uşurat extinderea la nivel naţional a acţiunilor de protest, urmându-se lozinca bine cunoscută Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Revenit de urgenţă la Bucureşti, Ceauşescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat într-un veritabil butoi cu pulbere căruia îi lipsea o singură scânteie. Şi aceasta a venit din partea unui mic grup, ale cărui acţiuni au determinat explozia mulţimii şi fuga precipitată a dictatorului. Însă chiar şi fugărit, simpla lui prezenţă era o ameninţare, aşa că, după ce a fost capturat, s-a luat măsura eliminării sale fizice, în urma unui proces extrem de sumar. O dată cu el a fost împuşcatăşi Elena Ceauşescu, deoarece, în ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefală şi trebuia ca ambele capete să dispară, pentru că simpla lor prezenţă putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a ţării.

Peste o mie de oameni au fost ucişi în revoluţia română fără ca autorii să fie descoperiţi. Până în 22 decembrie, situaţia s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Puţini dintre cei descoperiţi că au tras susţin că nu au făcut decât să execute nişte ordine, iar cei care au dat respectivele ordine susţin că nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizică a manifestanţilor. S-a creat astfel o fragmentare a acţiunilor de ucidere, încât nimeni să nu aibă întreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, până la execuţie.

Acelaşi lucru s-a întâmplat în nenumărate alte cazuri, la scară mai mare sau mai mică. Stanley Milgram aminteşte că pânăşi lui Eichman i se făcea rău atunci când vizita lagărele de exterminare. Dar de fiecare dată el se întorcea la masa de lucru şi continua să pritocească hârtiile ce conţineau planuri ale unor noi acţiuni de ucideri în masă. În acelaşi timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B în camerele de gazare îşi justifica acţiunile pe baza faptului că nu făcea altceva decât să se supună ordinelor. În acest mod, invocându-se şi anumite distorsiuni în transmiterea ordinelor sau în recepţionarea lor, responsabilităţile se restrângeau, iar persoana care ar fi trebuit să urmărească actul criminal de la un capăt la altul şi sărăspundă atât pentru îndeplinirea lui, cât şi pentru consecinţe, nu mai exista.

În regimurile totalitare trebuie anihilată pânăşi impresia că ar putea exista, în structurile superioare, persoane care să poată fi făcute responsabile de vreo acţiune cu consecinţe negative asupra populaţiei. Serviciile specializate în dezinformare au, printre altele, şi misiunea de a susţine zvonul că, deşi s-ar putea să existe unele aspecte negative, cu siguranţă şeful regimului nu le cunoaşte. Deoarece dacă le-ar cunoaşte, ar lua imediat măsuri, continuă argumentaţia zvonului. De fapt, conducătorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informaţi, chiar despre situaţii care scapă atenţiei cetăţeanului de rând. Astfel se şi explică menţinerea lor la putere dincolo de orice raţiune.

Starea de confuzie creată în timpul revoluţiei române, deruta şi nevoia de a găsi cât mai repede o autoritate care să o înlocuiască pe cea veche, pentru a reordona sistemul social şi pentru a restrânge haosul, zvonurile despre terorişti şi despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune şi au inhibat raţiunea, determinând oameni, altfel obişnuiţi, să îşi ucidă semenii. Straniu este faptul că, deşi autoritatea supremă din România a fost înlăturată de la putere pe 22 decembrie, totuşi marea majoritate a victimelor s-a înregistrat după această dată. Nu s-a oferit o explicaţie oficială coerentă care să motiveze această ciudăţenie. Există doar părerea neoficială că numărul mare de morţi, de care era făcut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, în faţa întregii lumi, noul regim de la Bucureşti.

Revoluţia română reprezintă un material faptic de excepţie pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcţionat perfect, începând cu războiul radioelectronic şi sfârşind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipseşte, după şase ani, este identificarea oficială, clară, a celor care au imaginat şi pus în funcţiune tot acest mecanism. Însă chiar menţinerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul şi să-l facă mult mai uşor de manipulat.

Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv.

După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii, datorită faptului că, deşi sunt relativ simple, efectele lor depăşesc orice aşteptări.

În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări şi fără remuşcări din partea executanţilor, majoritatea proveniţi dintre oamenii obişnuiţi.

Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotaţie omenească. La nevoie, însuşi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru raţiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentaţi drept nişte troglodiţi violenţi şi periculoşi.

Psihologul Elliot Aronsor povesteşte o întâmplare elocventă în ceea ce priveşte efectele acestei propagande. Cu mai mulţi ani în urmă, a angajat un zugrav pentru a-şi renova casa. Omul era foarte liniştit şi plăcut. Între altele, i-a spus că, după terminarea colegiului, se înrolase în armată şi luptase în Vietnam. După lăsarea la vatră se apucase de zugrăvit şi devenise un meseriaş priceput şi onest. Lui Elliot îi făcea o reală plăcere să lucreze cu el şi să discute pe diverse teme. La un moment dat, în timpul unei pauze de cafea, au abordat problema conflictului din Vietnam şi aici părerile lor s-au dovedit a fi total contradictorii. Zugravul susţinea că războiul era just şi urma să facă lumea mai sigură pentru democraţia în plină dezvoltare. Elliot l-a contrazis, spunându-i că luptele erau murdare, provocând moartea, mutilarea şi arderea cu napalm a mii de oameni nevinovaţi, îndeosebi copii, femei şi bătrâni, care nu aveau nici o legătură cu politica sau cu războiul. Celălalt l-a privit lung, apoi a surâs cu sinceritate: La naiba, doctore, ăia nu sunt oameni, ăia sunt vietnamezi! Toate cuvintele au fost spuse pe un ton deschis, fără urmă de vehemenţă. Elliot a rămas perplex. Nu reuşeam săpricep cum putea să aibă o asemenea concepţie omul acela blând, manierat şi sincer. Cum putea el să excludă o întreagă naţiune din rasa umană, îşi va aminti Elliot mai târziu. Peste câteva zile, cu prilejul altor discuţii, zugravul i-a spus că ucisese şi el civili în cadrul unor acţiuni în Vietnam. Elliot a înţeles că putea să reziste asaltului remuşcărilor doar continuând să nu-i considere pe vietnamezi fiinţe umane…

Dezindividualizarea este o tehnică mult mai simplă, dar cu efecte la fel de şocante. În accepţia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în anonimat. Eliberarea de sub constrângerile inerente, impuse de un comportament normal si corect în societate, eliberare obţinută prin această cufundare în anonimat, conduce la o creştere a agresivităţii, a manifestărilor deviante.

Cercetătorul Brian Mullen a publicat în 1986 rezultatul cercetărilor pe care le-a făcut asupra a şaizeci de cazuri de linşaj, săvârşite în Statele Unite între 1899 şi 1946. Cruzimea, s-a constatat, era cu atât mai mare, cu cât creştea numărul participanţilor la asasinatul colectiv.

În 1973, Robert Watson a efectuat un studiu asupra a douăzeci şi patru de culturi, în ceea ce priveşte caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit că războinicii care îşi schimbă înfăţişarea, vopsindu-şi chipul sau corpul, ori punându-şi măşti înainte de a pleca la luptă, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilări, decât cei care nu se maschează.

Dezindividualizarea prin ascunderea chipului în spatele unor măşti se regăseşte în numeroase cazuri atât din istorie, cât şi din realitatea imediată. Membrii organizaţiilor Ku Klux Klan poartă măşti în timpul întrunirilor şi acţiunilor. Membrii unor secte satanice, de asemenea. Chiar şi introducerea uniformei are printre scopurile ei crearea unui sentiment de uniformitate, care să cufunde individul în anonimat, pentru a-l face mult mai disponibil pentru comiterea unor acte inumane, precum uciderea inamicului.

Pe de altă parte, pierderea sentimentului identităţii are şi rolul de a face individul mult mai uşor de manipulat. De aceea unele regimuri totalitare pretind supuşilor să se îmbrace la fel. În China sau în Coreea de Nord, ţinuta obişnuită a cetăţenilor era un soi de „uniformă muncitorească”, menită să uniformizeze cât mai mult masa de manevră…

Un alt exemplu de manipulări medii poate fi găsit în dosarele referitoare la experimentele strict secrete de controlare a minţii umane. Programul MK-ULTRA, iniţiat la câteva decenii după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, consta în experimentarea unor tehnologii neconvenţionale, precum hipnoza, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri, respectiv LSD, pentru a obţine un control total asupra gândirii şi comportamentului subiecţilor. Numeroşi savanţi de renume au fost cooptaţi de bună-voie în cadrul acestui program. De multe ori, experienţele desfăşurate de ei nu numai că violau etica profesională, dar depăşeau orice limită a legalităţiişi a moralităţii, provocând infirmitatea sau chiar moartea unora dintre cei supuşi testelor. Rezultatele nu au corespuns aşteptărilor, dar ceea ce uimeşte este uşurinţa cu care numeroase somităţi ale ştiinţei, cu o reputaţie de invidiat, au consimţit să se angajeze în asemenea experimente şi chiar să provoace moartea unor semeni ai lor…

Manipulările mari sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia vieţuieşte individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise şi nescrise ale societăţii în care trăieşte, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentăşi uriaşă influenţă, individul poate face mult mai uşor judecăţi greşite sau poate fi lesne de manipulat.

În acelaşi timp trebuie observat că, tocmai datorită acţiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezenţa lor a devenit ceva obişnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulţi este uşor de remarcat o manipulare minoră, de genul „trucurilor” electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul şcolii de a transmite elevilor un bagaj de cunoştinţe cât mai mare are o importanţă secundară în comparaţie cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate.

După cum sublinia psihologul elveţian Jean Piaget, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoştinţelor necesare viitorului adult, şcoala îl obişnuieşte pe elev cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai târziu îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor şi diverselor reglementări sociale, să se supună din instinct şefilor de la viitorul său loc de muncă şi autorităţilor statului. În al doilea rând, elevul este obişnuit cu simţul responsabilităţii, prin obligaţia de a-şi face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, în cadrul unor examinări periodice, de a-şi ordona timpul şi metodele de studiu în aşa fel încât să depăşească succesiv „obstacolele” reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrări de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte uşor în sistemul social din care face parte, îşi va îndeplini în mod firesc obligaţiile familiale, profesionale şi sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini şi probleme de care depinde succesul în cariera pe careşi-a ales-o, precum şi accesul spre un standard superior de viaţă. Cea de-a treia menire a sistemului educaţional o reprezintă obişnuirea elevului cu necesitatea respectării unui program strict. Faptul că trebuie să fie prezent la şcoală, în fiecare zi, la aceeaşi oră, cu avertizarea că orice minut de întârziere îi poate aduce penalizări, că lecţiile şi pauzele au o durată bine stabilită, întotdeauna aceeaşi, că întreg anul şcolar este împărţit în perioade de studiu şi vacanţe, toate acestea îl obişnuiesc cu acceptarea firească a programului de lucru de mai târziu şi cu respectarea lui instinctivă. În al patrulea rând, sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie. Notele, premiile de la sfârşitul fiecărui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur îi creează viitorului adult obişnuinţa de a se zbate pentru promovarea profesională spre trepte salariale superioare, pentru prime şi alte diverse onoruri, pentru obţinerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalţi şi să-i sporească respectul de sine.

În afara acestor caracteristici generale, sistemul de învăţământ este în aşa fel alcătuit, încât să modeleze comportamentul şi gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemele totalitare, uniforma şcolară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând mult mai uşoară disciplinarea şi manipularea individului. În sistemele democratice, obligativitatea purtării unor uniforme standard nu există, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalităţii individuale. Şi totuşi, unele instituţii de învăţământ, particulare în marea majoritate a cazurilor, le impun elevilor şi studenţilor purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii şi studenţii unor instituţii similare. Se creează astfel sentimentul apartenenţei la un grup social, care se doreşte de elită sentiment ce îşi va arăta roadele mai târziu, când foştii elevi sau studenţi se vor susţine şi ajuta între ei, tocmai datorită acestui sentiment. Ceea ce nu se poate întâmpla în societăţile în care absolut toţi foştii elevi au purtat o uniformă standard.

Rămânând la analiza sistemului de învăţământ ca instrument de manipulare majoră, trebuie observată şi structura subiectivă a programelor de studiu şi chiar a manualelor în sine. Regimurile totalitare politizează programa şcolară începând cu primele clase, prin introducerea unor obiecte care urmăresc inocularea doctrinei respective, de la cea mai fragedă vârstă, în mintea viitorului adult. De asemenea, manualele de studiu al limbii materne, de filozofie, istorie, geografie ş.a.m.d. sunt strict cenzurate pentru a educa elevul în spiritul doctrinei dominante. Deşi mai puţin stridentă, manipularea prin construirea unui sistem de învăţământ specific existăşi în societăţile democratice. De fapt, fiecare sistem politic şi social îşi educă cetăţenii în spiritul propriului său sistem de valori, al propriilor sale legi şi regulamente. Nu există ţară, oricât de neînsemnată, în care structura educaţională să nu inducă un comportament de fidelitate faţă de naţiune şi de stat, de respect faţă de istoria naţională, prezentată cu o subiectivitate evidentă pentru un observator neutru, în aşa fel încât să motiveze şi să susţină doctrina promovată de regimul aflat la putere.

Având în vedere rolul sistemului de învăţământ, dar şi întreaga complexitate a legilor şi regulamentelor specifice unei anumite societăţi, comportamentul şi gândirea cetăţenilor obişnuiţi sunt în aşa fel modelate, încât să se conformeze şi să accepte cu naturaleţe concepţiile şi standartele care definesc ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce interzis, ce este moral şi ce imoral, ce este valoros şi ce este lipsit de importanţă, ce este adevărat şi ce este fals.

Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiţii şi obiceiuri, conturează mentalităţi, determină curente „la modă” sau chiar ample manifestări protestatare.

Readucând în atenţie experimentele lui Milgram, se poate observa că reacţiile „profesorilor” au survenit ca urmare a unor manipulări relativ scăzute ca importanţă, dar nu ar fi fost posibile fără existenţa marilor manipulări, reprezentate de influenţa întregului sistem social, conform căruia, celor care au jucat rolul „profesorilor” li s-a inoculat de la o vârstă fragedă reflexul supunerii faţă de autorităţi, indiferent care ar fi acestea.

Studiul comparat al culturilor oferă concluzii extrem de interesante. Spre exemplu, din punctul de vedere al mentalităţii, locuitorii Europei Centrale şi de Est sunt mult mai asemănători asiaticilor decât americanilor, deşi, la prima vedere, impresia este total opusă. Întreaga mentalitate a americanului obişnuit se bazează pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei încrederi în forţele proprii. Poate şi datorită faptului că actuala democraţie americană s-a dezvoltat într-un spaţiu cu totul nou, pe un teritoriu ce a fost cucerit cu arma într-o mână şi cu Biblia în cealaltă, într-o ţară descoperită şi luată în stăpânire de oameni aspri, obişnuiţi să nu aştepte ajutor de la nimeni, pentru că un astfel de ajutor era în majoritatea cazurilor inexistent sau iluzoriu, în timp ce lupta pentru existenţă se dădea pe viaţă şi pe moarte.”

După ce ai parcurs acest (destul de lung) citat încă mai crezi că nu ești manipulat? Pentru a-ți diminua gradul de manipulabilitate, inițiază-te în obținerea unor abilități utile pentru toată viața, printr-un curs gratuit: