citate

This entry is parte 26 din 26 in the series Kant

Citat 25

„În orice chip şi prin orice mijloace s–ar raporta o cunoaştere la obiecte, totuşi modul prin care ea se raportează la ele nemijlocit şi spre care tinde orice gândire ca mediere este intuiţia . Dar această intuiţie are loc numai dacă ne este dat obiectul; ceea ce însă, la rândul său, nu e posibil, cel puţin pentru noi oamenii, decât dacă obiectul afectează simţirea într-un anumit mod. Capacitatea (receptivitatea) de a primi reprezentări prin felul cum suntem afectaţi de obiecte se numeşte sensibilitate. Prin intermediul sensibilităţii deci ne sunt date obiecte, şi ea singură ne procură intuiţii; dar ele sunt gândite cu ajutorul intelectului şi din el provin conceptele. Dar, orice gândire trebuie să se raporteze în cele din urmă, fie direct (directe), fie pe ocolite (indirecte), cu ajutorul unor anumite caractere, la intuiţii, prin urmare, la noi, la sensibilitate, fiindcă altfel nici un obiect nu ne poate fi dat.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Videoclipul fragmentului:

Ancora realității

Cu acest fragment pășim oficial în prima mare secțiune a Criticii: Estetica Transcendentală. Dacă până acum Kant a pregătit terenul, aici el definește vocabularul de bază cu care va opera pe tot parcursul lucrării. Este un paragraf fundamental pentru că resetează complet un cuvânt pe care îl folosim des – „intuiția” – și explică de ce gândirea pură, lăsată de capul ei, riscă să devină o simplă halucinație.

This entry is parte 25 din 26 in the series Kant

Citat 25

„Dacă vrem acum să facem împărţirea acestei ştiinţe, din punctul de vedere universal al unui sistem în genere, atunci ştiinţa pe care o prezentăm trebuie să cuprindă: întâi, o teorie a elementelor, al doilea, o teorie a metodei raţiunii pure. Fiecare din aceste două părţi principale ar avea subdiviziunile ei, ale căror principii nu pot fi încă expuse aici. Numai atât pare necesar să amintim, în introducere sau precuvântare, că există două tulpini ale cunoaşterii omeneşti, care provin poate dintr-o rădăcină comună, dar necunoscută nouă, anume sensibilitatea şi intelectul: prin cea dintâi obiectele ne sunt date, iar prin cel de-al doilea ele sunt gândite. Întrucât sensibilitatea urmează să conţină reprezentări a priori, care constituie condiţia în care obiecte ne sunt date, ea ar aparţine filosofiei transcendentale. Teoria transcendentală a sensibilităţii ar trebui să aparţină părţii întâi a ştiinţei elementelor, deoarece condiţiile în care numai sunt date obiectele cunoaşterii omeneşti preced pe acelea în care aceste obiecte sunt gândite.” Dacă vrem acum să facem împărţirea acestei ştiinţe, din punctul de vedere universal al unui sistem în genere, atunci ştiinţa pe care o prezentăm trebuie să cuprindă: întâi, o teorie a elementelor, al doilea, o teorie a metodei raţiunii pure. Fiecare din aceste două părţi principale ar avea subdiviziunile ei, ale căror principii nu pot fi încă expuse aici. Numai atât pare necesar să amintim, în introducere sau precuvântare, că există două tulpini ale cunoaşterii omeneşti, care provin poate dintr-o rădăcină comună, dar necunoscută nouă, anume sensibilitatea şi intelectul: prin cea dintâi obiectele ne sunt date, iar prin cel de-al doilea ele sunt gândite. Întrucât sensibilitatea urmează să conţină reprezentări a priori, care constituie condiţia în care obiecte ne sunt date, ea ar aparţine filosofiei transcendentale. Teoria transcendentală a sensibilităţii ar trebui să aparţină părţii întâi a ştiinţei elementelor, deoarece condiţiile în care numai sunt date obiectele cunoaşterii omeneşti preced pe acelea în care aceste obiecte sunt gândite.Dacă vrem acum să facem împărţirea acestei ştiinţe, din punctul de vedere universal al unui sistem în genere, atunci ştiinţa pe care o prezentăm trebuie să cuprindă: întâi, o teorie a elementelor, al doilea, o teorie a metodei raţiunii pure. Fiecare din aceste două părţi principale ar avea subdiviziunile ei, ale căror principii nu pot fi încă expuse aici. Numai atât pare necesar să amintim, în introducere sau precuvântare, că există două tulpini ale cunoaşterii omeneşti, care provin poate dintr-o rădăcină comună, dar necunoscută nouă, anume sensibilitatea şi intelectul: prin cea dintâi obiectele ne sunt date, iar prin cel de-al doilea ele sunt gândite. Întrucât sensibilitatea urmează să conţină reprezentări a priori, care constituie condiţia în care obiecte ne sunt date, ea ar aparţine filosofiei transcendentale. Teoria transcendentală a sensibilităţii ar trebui să aparţină părţii întâi a ştiinţei elementelor, deoarece condiţiile în care numai sunt date obiectele cunoaşterii omeneşti preced pe acelea în care aceste obiecte sunt gândite.
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Videoclipul fragmentului:

Arhitectura minții

Kant închide oficial Introducerea și ridică planul arhitectural al întregii cărți. După ce a izolat obiectul de studiu, el împarte mintea umană în cele două componente fundamentale ale ei. Este un paragraf cu o densitate tehnică uriașă, care fixează definitiv ordinea în care funcționează aparatul nostru cognitiv.

This entry is parte 24 din 26 in the series Kant

Citat 24

„Criticii raţiunii pure îi aparţine prin urmare tot ce constituie filosofia transcendentală, şi ea este Ideea integrală a filosofiei transcendentale, dar nu încă această ştiinţă însăşi; fiindcă ea nu înaintează în analiză decât atât cât este necesar pentru aprecierea completă a cunoaşterii sintetice a priori.
Trebuie să fim foarte atenţi în împărţirea unei astfel de ştiinţe ca să nu se admită în ea concepte care să conţină în ele ceva empiric sau ca cunoştinţa a priori să fie total pură. Prin urmare, deşi principiile supreme ale moralităţii precum şi conceptele ei fundamentale sunt cunoştinţe a priori, ele nu aparţin totuşi filosofiei transcendentale, căci conceptele de plăcere şi suferinţă, de dorinţe şi înclinaţii etc., care sunt toate de origine empirică, ar trebui să fie presupuse. De aceea, filosofia transcendentală nu este decât o filosofie a raţiunii pure speculative. Căci tot ce este practic, întrucât conţine mobile, se raportează la sentimente, care aparţin izvoarelor empirice ale cunoaşterii.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Videoclipul fragmentului:

Carantina emoțiilor

Kant finalizează trasarea granițelor pentru teritoriul pe care urmează să îl exploreze în carte. După ce a eliminat metafizica dogmatică, el execută acum o a doua amputare majoră: elimină morala și emoția din ecuația cunoașterii pure.

This entry is parte 23 din 26 in the series Kant

Citat 23

„Din toate acestea rezultă ideea unei ştiinţe speciale care poate fi numită Critica raţiunii pure. Se numeşte pură orice cunoştinţă care nu este amestecată cu nimic străin. Dar îndeosebi se numeşte absolut pură o cunoştinţă în care nu se amestecă deloc nici o experienţă sau senzaţie, care, prin urmare, este posibilă complet a priori. Căci raţiunea este facultatea
care ne procură principiile cunoştinţei a priori. Prin urmare, raţiunea pură este aceea care conţine principiile de a cunoaşte ceva absolut a priori. Un organon al raţiunii pure ar fi ansamblul acelor principii conform cărora toate cunoştinţele pure a priori pot fi dobândite şi realizate de fapt. Aplicarea detaliată a unui astfel de organon ar procura un sistem al raţiunii pure. Dar fiindcă acest sistem este foarte mult dorit şi fiind încă problematic dacă şi aici, în genere, este posibilă o astfel de extindere a cunoştinţei noastre, şi în care cazuri putem considera o ştiinţă care se mărgineşte să examineze raţiunea pură, izvoarele şi limitele ei, ca fiind propedeutica la sistemul raţiunii pure. O astfel de ştiinţă nu ar trebui să se numească doctrină, ci numai critică a raţiunii pure, şi folosul ei ar fi din punctul de vedere al speculaţiei în realitate numai negativ; ea ar servi nu la extinderea, ci numai la clarificarea raţiunii noastre, şi ar feri-o de erori, ceea ce ar reprezenta un mare câştig.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Videoclipul fragmentului:

Tribunalul minții

Acest fragment marchează „botezul” oficial al proiectului kantian. După ce a formulat întrebarea supremă (cum sunt posibile judecățile sintetice a priori), Kant definește instrumentul prin care o va rezolva. El înființează aici o știință complet nouă, operând o distincție esențială între ambiția de a cunoaște totul și modestia de a-ți evalua propriile unelte.

This entry is parte 22 din 26 in the series Kant

Citat 22

„Se câştigă deja foarte mult când o mulţime de cercetări pot fi reduse la formula unei singure probleme. Căci prin aceasta nu numai că ne înlesnim chiar nouă propria noastră muncă, determinându-ne-o precis, ci şi oricui altuia, care vrea s-o examineze, judecata dacă am împlinit sau nu satisfăcător proiectul nostru. Adevărata problemă a raţiunii pure e cuprinsă în întrebarea:Cum sunt posibile judecăți sintetice a priori?
Dacă Metafizica a rămas până acum într-o stare atât de şovăitoare de incertitudine şi contradicţii, trebuie să atribuim faptul pur şi simplu cauzei că această problemă şi poate chiar diferenţa dintre judecăţile analitice şi judecăţile sintetice nu i-a trecut nimănui mai devreme prin minte. Salvarea şi ruina Metafizicii depinde de soluţionarea acestei probleme sau de o dovadă suficientă că posibilitatea, pe care vrea s-o ştie explicată, nu există în realitate.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Videoclipul fragmentului:

Tăietura gordiană

Acest citat reprezintă exact momentul în care Kant trage aer în piept și pune pe masă pariul său final. După ce a cartografiat limitările rațiunii, a demontat dogmatismul și a arătat diferența esențială dintre a despica definiții (analitic) și a descoperi ceva nou (sintetic), el distilează întreaga sa lucrare de sute de pagini într-o singură frază. Este momentul de rigoare științifică absolută.

This entry is parte 21 din 26 in the series Kant

Citat 21

„În metafizică, chiar dacă nu o considerăm decât ca o știință până acum în faza de constituire, totuşi indispensabilă prin natura raţiunii omeneşti, trebuie să fie cuprinse cunoştinţe sintetice a priori; ea nu urmăreşte nicidecum numai să descompună concepte pe care ni le formăm a priori despre lucruri şi nici să le expliciteze analitic, ci vrem să extindem cunoştinţele noastre a priori, în care scop trebuie să ne servim de astfel de principii care adaugă conceptului dat ceva ce nu era cuprins în el şi, cu ajutorul judecăţilor sintetice a priori, să mergem chiar atât de departe, încât experienţa însăşi să nu ne mai poată urma, de exemplu, în judecata: lumea trebuie să aibă un prim-început etc.; şi astfel metafizica constă, cel puţin în ce priveşte scopul ei, numai din judecăţi sintetice a priori.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

În acest fragment, Kant închide cercul și pune metafizica (focarul întregii sale critici) în fața oglinzii metodologice pe care tocmai a construit-o. Dacă matematica și fizica au reușit să formuleze judecăți sintetice a priori și au devenit științe certe, metafizica pretinde că vrea să facă exact același lucru, dar la o scară amețitoare: acolo unde nicio experiență nu mai poate ajunge.

This entry is parte 20 din 26 in the series Kant

Citat 20

„Toate judecăţile matematice sunt sintetice. Această judecată pare să fi scăpat până acum observaţiilor analiştilor raţiunii omeneşti, ba chiar pare să fie direct opusă tuturor presupunerilor lor, deşi ea e incontestabil certă şi, în consecinţele ei, foarte importantă. Căci găsindu-se că raţionamentele matematicienilor procedează toate conform principiului contradicţiei (ceea ce e cerut de natura Toate judecăţile matematice sunt sintetice. Această judecată pare să fi scăpat până acum observaţiilor analiştilor raţiunii omeneşti, ba chiar pare să fie direct opusă tuturor presupunerilor lor, deşi ea e incontestabil certă şi, în consecinţele ei, foarte importantă. Căci găsindu-se că raţionamentele matematicienilor procedează toate conform principiului contradicţiei (ceea ce e cerut de natura oricărei certitudini apodictice), s-a ajuns la convingerea că şi principiile ar fi cunoscute pe baza principiului contradicţiei; în aceasta ei se înşelau, căci o judecată sintetică poate fi cunoscută fără îndoială potrivit principiului contradicţiei, dar numai cu condiţia de a se presupune o altă judecată sintetică din care să poată fi dedusă, dar niciodată în sine.
Trebuie să se observe mai întâi că judecăţile matematice autentice sunt totdeauna judecăţi a priori şi nu empirice, deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă. Dacă însă nu se va admite aceasta, ei bine, atunci ei restrâng judecata mea la matematica pură, al cărei concept cere ca ea să nu conţină cunoştinţă empirică, ci numai cunoştinţă pură a priori.oricărei certitudini apodictice), s-a ajuns la convingerea că şi principiile ar fi cunoscute pe baza principiului contradicţiei; în aceasta ei se înşelau, căci o judecată sintetică poate fi cunoscută fără îndoială potrivit principiului contradicţiei, dar numai cu condiţia de a se presupune o altă judecată sintetică din care să poată fi dedusă, dar niciodată în sine.
Trebuie să se observe mai întâi că judecăţile matematice autentice sunt totdeauna judecăţi a priori şi nu empirice, deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă. Dacă însă nu se va admite aceasta, ei bine, atunci ei restrâng judecata mea la matematica pură, al cărei concept cere ca ea să nu conţină cunoştinţă empirică, ci numai cunoştinţă pură a priori.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Iată-ne ajunși exact la punctul de inflexiune al întregii lucrări, momentul în care Kant detonează dogma filosofică a timpului său. Până la el, se credea că matematica este doar o uriașă tautologie – o construcție analitică în care tragem concluzii doar respectând regula non-contradicției. Kant spune nu: matematica este o forță creatoare, sintetică. Ea produce cunoaștere nouă, dar o face înainte de orice experiență (a priori).

This entry is parte 19 din 26 in the series Kant

Citat 19

„În toate judecăţile în care este gândit raportul dintre un subiect și un predicat (nu consider decât judecăţile afirmative, căci la cele negative aplicarea este apoi uşoară), acest raport este posibil în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva ce e cuprins (implicit) în acest concept, sau B se găseşte cu totul în afara conceptului A, deşi stă în legătură cu el. În cazul dintâi numesc judecata analitică, în celălalt, sintetică. Judecăţile analitice (afirmative) sunt deci acelea în care legătura predicatului cu subiectul este gândită prin identitate, iar acelea în care această legătură este gândită fără identitate trebuie să fie numite judecăţi sintetice. Pe cele dintâi le-am putea numi şi judecăţi explicative, pe celelalte judecăţi extensive, fiindcă cele dintâi nu adaugă prin predicat nimic la conceptul subiectului, ci numai îl descompun prin analiză în conceptele lui parţiale, care erau deja gândite în el (deşi confuz); pe când cele din urmă adaugă la conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gândit în el şi nu putea fi scos prin descompunerea lui. De exemplu, când afirm: toate corpurile sunt întinse, aceasta e o judecată analitică. Căci eu n-am nevoie să depăşesc conceptul pe care-l leg de cuvântul corp pentru a găsi unită cu el întinderea, ci numai să descompun acest concept, adică să devin conştient de diversitatea pe care o gândesc totdeauna în el, pentru a întâlni în cuprinsul lui acest predicat: această judecată este deci analitică. Dimpotrivă, dacă afirm: toate corpurile sunt grele, atunci predicatul e cu totul altceva decât ceea ce gândesc în simplul concept de corp în genere. Adăugarea unui astfel de predicat dă deci o judecată sintetică.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Aici, Kant ne oferă cheia de boltă a întregului său sistem epistemologic: distincția formală dintre judecățile analitice și cele sintetice. Dacă în citatul anterior am observat cum rațiunea se auto-amăgește, aici primim instrumentul precis pentru a demonta această iluzie.

This entry is parte 18 din 26 in the series Kant

Citat 18

„O mare parte şi poate cea mai mare din activitatea raţiunii constă în analizele conceptelor pe care le avem despre obiecte. Aceasta ne procură o mulţime de cunoştinţe care, deşi nu sunt nimic mai mult decât lămuriri sau explicări a ceea ce a fost gândit deja în conceptele noastre (deşi încă în mod confuz), cel puţin cu privire la formă sunt apreciate la fel cu noile cunoştinţe, cu toate că în ce priveşte materia sau conţinutul ele nu extind conceptele pe care le avem, ci numai le analizează. Fiindcă această metodă dă o reală cunoştinţă a priori, care reprezintă un progres sigur şi util, raţiunea, sub puterea acestor iluzii, înşală, fără a observa ea însăşi, cu afirmaţii de cu totul altă natură, în care raţiunea adaugă, şi anume a priori, la concepte date alte concepte cu totul străine, fără să se ştie cum ajunge ea la ele şi fără a-şi pune nici măcar în gând o astfel de întrebare.”
Immanuel Kant :: Critica rațiunii pure
Tweet

Între timp, o recomandare! Cartea mea:

Totul e permis, dar nu tuturor

Acest citat pregătește terenul pentru cea mai faimoasă distincție din întreaga filosofie kantiană: diferența dintre judecățile analitice și judecățile sintetice. Kant descrie aici, cu o precizie psihologică remarcabilă, felul subtil în care propria noastră rațiune ne întinde o cursă, îmbătată de senzația falsă a succesului.