Voice-Over

Salutare tuturor și bun venit la un nou episod! Astăzi explorăm o carte extrem de relevantă pentru lumea fragmentată în care trăim: Why Nationalism (De ce naționalismul) de Yael Tamir. Vom parcurge această lucrare pas cu pas, iar acum începem cu prefața noii ediții, scrisă într-un moment în care istoria a luat o turnură neașteptată.

Revenirea statului-națiune în vreme de criză

Autoarea și-a scris această prefață în timpul pandemiei de COVID-19, un eveniment care i-a oferit o lecție interesantă: chiar și în fața unei crize globale, oamenii au tendința să se separe pe linii naționale. Am văzut cum răspunsurile la pandemie au reflectat culturile naționale — de la atitudinea Germaniei, la cea a Chinei, a Statelor Unite sau decizia inițială a Marii Britanii de a pune libertatea personală înaintea sănătății publice. Concluzia? Pandemia a forțat statul-națiune să preia controlul și să ofere soluții practice pentru cetățenii săi, demonstrând că pendulul ideologic se întoarce astăzi de la globalizare, înspre polul național.

Criza liberalismului și reîntoarcerea naționalismului sunt acum subiecte pe buzele tuturor. Politicieni precum Donald Trump și-au asumat deschis eticheta de «naționalist». Pe de o parte, asistăm la o creștere masivă a xenofobiei, islamofobiei și antisemitismului în Europa și SUA, ceea ce arată latura conservatoare și exclusivistă a naționalismului. Dar atenție, există și o altă latură! Oamenii care ies în stradă pentru a protesta împotriva rasismului și care dărâmă statuile unor lideri cu un trecut sclavagist (cum ar fi Woodrow Wilson sau Jean-Baptiste Colbert) nu resping ideea de națiune. Din contră, aceștia se luptă pentru a prelua responsabilitatea trecutului și pentru a redefini povestea națională, dorindu-și o națiune mai justă. Asistăm, de fapt, la o ciocnire între două forme de naționalism: unul conservator și unul progresist, incluziv.

Un alt punct fascinant atins în prefață este demontarea unui mit politic. Lideri precum Emmanuel Macron încearcă să ne convingă că «patriotismul» (pe care îl asociază cu valorile universale și internaționalismul) este exact opusul «naționalismului» (asociat cu egoismul). Autoarea susține că această distincție este artificială și dictată doar de nevoi politice. În realitate, ambele concepte derivă din același instinct uman de a-i iubi pe «ai noștri» mai mult decât pe restul.

Ideea că o societate poate funcționa exclusiv pe baze contractuale, pur civice și «oarbă» la diferențe (cum este cazul universalismului promovat de Franța) se dovedește a fi o iluzie, deoarece chiar și aceste principii universale sunt adânc înrădăcinate într-o cultură națională specifică.

Ce propune Yael Tamir? Ea ne spune că forțele politice progresiste greșesc atunci când evită să discute despre cine are dreptul să facă parte din grup și în ce condiții. Diferența fundamentală dintre naționalismul periculos și cel liberal nu stă în eliminarea granițelor, ci în modul în care națiunea alege să îi trateze pe «ceilalți» care locuiesc deja în interiorul ei. În timp ce naționalismul xenofob se hrănește cu ură, naționalismul liberal le oferă celorlalți respect și grijă egală. De aceea, autoarea preconizează că acest naționalism liberal va deveni nucleul unei noi convergențe ideologice mondiale.

Iluzia globalizării: de ce se întoarce naționalismul?

Trecem acum la primul capitol al cărții, intitulat sugestiv Noul Naționalism. Ani la rând, după încheierea Războiului Rece, ni s-a vândut o poveste seducătoare: ideea că granițele vor dispărea, că statele-națiune sunt o relicvă a trecutului și că ne îndreptăm inevitabil spre o lume globalizată, pașnică, condusă de piețe libere și valori universale. Elitele economice și politice au sărbătorit această eră «post-națională». Dar, așa cum observă Yael Tamir, au uitat un detaliu esențial: nu toată lumea își permitea luxul de a fi un «cetățean global».

Aici autoarea atinge punctul nevralgic al noului naționalism: clivajul uriaș creat de globalizare. Pe de o parte, avem clasa hiper-mobilă, elitele educate și bogate, care beneficiază din plin de granițele deschise. Ele se pot muta din Londra în New York sau Singapore, capitalul lor circulă liber, iar pentru ei, statul-națiune nu mai e atât de important.

Pe de altă parte, avem clasa muncitoare și clasa de mijloc inferioară — oameni ancorați fizic și cultural într-un anumit loc. Ei nu își pot muta viața cu ușurință. Când fabricile s-au închis din cauza externalizării în țări cu forță de muncă mai ieftină, acești oameni s-au trezit vulnerabili, părăsiți de propriile guverne și ignorați de elitele care se îmbogățeau.

De ce s-a ajuns aici? Tamir explică faptul că, în deceniile de după al Doilea Război Mondial, a existat un contract social nescris, dar puternic: cetățenii mai înstăriți plăteau taxe pentru a susține statul bunăstării, iar statul își proteja toți cetățenii. Era o solidaritate bazată pe identitatea națională comună. Însă politicile neoliberale și globalizarea agresivă au rupt acest contract. Statul a încetat să mai fie un scut protector pentru cei vulnerabili, transformându-se mai degrabă într-un instrument de facilitare a afacerilor globale.

Prin urmare, spune autoarea, nu ar trebui să fim deloc surprinși de valul de voturi pentru Brexit, pentru Donald Trump sau pentru partidele naționaliste din Europa. Să-i catalogăm pe toți acești votanți drept simpli extremiști sau ignoranți este o greșeală arogantă a elitelor. Noul Naționalism este, în esența sa, o reacție rațională la pierderea siguranței economice și a statutului social. Este un strigăt de ajutor al celor care se simt lăsați în urmă și care cer statului să reînceapă să le acorde prioritate lor, propriilor cetățeni, în fața intereselor globale sau ale cetățenilor altor state.

Niciodată să nu spui niciodată: mitul sfârșitului istoriei

Trecem la Capitolul 2, intitulat Never Say Never (Niciodată să nu spui niciodată). Aici, autoarea ne atrage atenția asupra unui tipar istoric periculos: aroganța de a crede că am depășit definitiv conflictele. Tamir ne poartă printr-o retrospectivă a iluziilor secolului XX: după încheierea Primului Război Mondial în 1918, s-a spus că acela a fost «războiul care va pune capăt tuturor războaielor». Totuși, știm bine că în 1939 a izbucnit un al Doilea Război Mondial, care a fost mult mai lung și mai mortal. Interesant este că, chiar și după acele orori de neimaginat, optimismul a reapărut, iar oamenii au reprimat amintirea atrocităților pentru a-și recăpăta cu disperare încrederea în umanitate. Însă, la mai puțin de zece ani de la terminarea războiului, s-a deschis deja un nou front ideologic — Războiul Rece.

Pe repede înainte, mergem până la încheierea Războiului Rece, când a apărut o nouă iluzie, poate cea mai seducătoare dintre toate. Gânditorii liberali au crezut că am ajuns la «sfârșitul istoriei» și că democrația și piețele libere au învins definitiv. Așa cum subliniază autoarea, globalizarea a devenit pur și simplu vehiculul prin care liberalismul și-a extins ideologia la nivel mondial. Elitele ne-au asigurat că identitățile naționale sunt învechite, iar granițele nu vor mai conta.

Totul părea perfect pe acest nou front de vest, dar lucrurile aveau să se destrame din nou. Yael Tamir dă exemplul anului 2001, când prăbușirea gigantului energetic Enron a devenit simbolul suprem al eșecului și corupției corporatiste. Acesta a fost unul dintre primele mari semnale de alarmă că sistemul globalizat are vulnerabilități profunde. Ulterior, frustrările s-au tot acumulat, ajungând la momentul în care lideri politici precum Donald Trump au reușit să transforme anti-globalismul în piesa centrală a politicilor lor.

Mesajul central al acestui capitol este, de fapt, o lecție de umilință: istoria nu se termină niciodată, iar sentimentul național nu poate fi pur și simplu șters cu buretele. De fiecare dată când elitele decretează victoria finală a unei utopii globale, realitatea lovește înapoi. Lecția este clară: niciodată să nu spui niciodată atunci când vine vorba de forța identității naționale, pentru că ori de câte ori sistemele globale eșuează, oamenii se vor întoarce mereu spre singura structură care le promite siguranță — statul-națiune.

De altfel, merită să subliniem aici un contrast fascinant. Această perspectivă o plasează pe Yael Tamir într-o poziție diametral opusă față de cea a istoricului Lucian Boia în lucrarea sa, «Două secole de mitologie națională». Dacă pentru Boia națiunea și naționalismul sunt, în esență, simple constructe artificiale, «mitologii» și invenții istorice menite să justifice proiecte politice, pentru Tamir sentimentul național este o realitate profundă, organică și de neclintit. Nu este o poveste inventată pe care o putem depăși, ci o nevoie fundamentală de apartenență și protecție pe care nicio ideologie globalistă nu o poate anula. Puteți opta pentru una din cele două poziții contradictorii?

Simbioza imperfectă: calea de mijloc în politică

Ajungem la Capitolul 3, intitulat «Compromisuri dezordonate». Aici, Yael Tamir lansează un avertisment clar: teoriile politice unilaterale, aplicate la extrem, duc inevitabil la calamități morale și sociale. Secolul trecut ne-a oferit lecții dure în acest sens. Am văzut, desigur, ororile nazismului și ale fascismului, reprezentând extremitățile toxice ale naționalismului. Însă, pe de altă parte, autoarea critică și neoliberalismul brutal, o altă extremă care a pus eficiența și piața globală mai presus de solidaritatea comunitară. Lecția principală? Trebuie să fim mai critici cu propriile convingeri și să evităm capcana purității ideologice.

În loc să privim liberalismul și naționalismul ca pe doi inamici care se exclud reciproc, Tamir ne propune să căutăm o cale de mijloc. Ideea de bază este că democrația modernă are nevoie de statul-națiune la fel de mult cum are nevoie de valorile liberale. De ce? Pentru că liberalismul ne apără drepturile și libertățile individuale, în timp ce naționalismul ne oferă «lipiciul social» — identitatea comună și sentimentul că facem cu toții parte dintr-o comunitate solidară. Autoarea admite deschis că această îmbinare între principiile naționale și cele liberale este, în esență, un «compromis dezordonat» — un amestec imperfect, plin de tensiuni, dar absolut necesar pentru supraviețuirea unei societăți.

Deși astăzi naționalismul este adesea asociat cu xenofobia și confiscat de extrema dreaptă, autoarea argumentează că, în esența sa, el reflectă aspirații umane de bază: nevoia de apartenență și dorința de a construi ceva durabil alături de ceilalți. Dacă vrem o structură socială stabilă în viitor, trebuie să recuperăm aspectele constructive ale naționalismului. Acesta este singurul mecanism psihologic puternic care îi poate convinge pe cetățenii mai favorizați să accepte redistribuirea resurselor pentru a-i ajuta pe cei vulnerabili din propria țară — un nivel de empatie pe care individualismul liberal, de unul singur, nu îl poate genera.

Mesajul central cu care rămânem din acest capitol este că în politică nu există soluții magice și nici utopii imaculate, ci doar compromisuri practice. Lumea este dezordonată. Soluția pentru crizele actuale nu este să aruncăm ideea de națiune la coșul de gunoi al istoriei, ci să ancorăm acest sentiment național în valori democratice. O societate sănătoasă trebuie să învețe să trăiască exact în această zonă gri, menținând un echilibru constant între libertatea fiecărui individ și loialitatea față de grupul din care face parte.

Înainte de a merge mai departe, aș vrea să vă las cu o întrebare logică, pe care vă invit să o dezbatem în comentarii: dacă naționalismul se bazează pe loialitatea față de grup și pe ideea de comunitate, ce se întâmplă atunci când încercăm să extindem acest grup? Ce se întâmplă, de exemplu, dacă grupul nostru devine Uniunea Europeană? De ce ar fi asta o problemă?

Din perspectiva lui Yael Tamir, problema este diluarea empatiei. Natura umană are limite. Este relativ ușor să convingi un cetățean dintr-o țară să plătească taxe pentru a susține sistemul de sănătate de care beneficiază un conațional de la celălalt capăt al țării, pentru că împart aceeași limbă, istorie și identitate. Dar este mult mai greu să ceri același nivel de sacrificiu și solidaritate între un cetățean german și unul grec, de exemplu, într-o perioadă de criză economică. Când grupul devine prea mare și prea divers, «lipiciul social» se subțiază, deciziile se iau prea departe de omul de rând, la Bruxelles, iar cetățeanul începe să simtă că vocea lui nu mai contează. Așa apare sentimentul de înstrăinare și, inevitabil, reacția naționalistă.

Cele două fețe ale lui Ianus: Nostalgie vs. Progres

Ajungem la Capitolul 4, Cele două fețe ale lui Ianus. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu mitologia romană, Ianus era zeul porților, al tranzițiilor și al începuturilor, fiind mereu reprezentat cu două fețe: una care privește înapoi, spre trecut, și una care privește înainte, spre viitor. Yael Tamir folosește această imagine pentru a ne explica însăși esența naționalismului. La fel ca Ianus, naționalismul are o natură duală. Există o față îndreptată spre trecut — cea care pune accent pe tradiție, pe istorie, pe rădăcini și uneori pe o nostalgie defensivă. Dar există și o a doua față, orientată ferm spre viitor — este forța care mobilizează societățile să construiască state moderne, să implementeze democrația și să creeze o viață mai bună pentru cetățeni.

Dar, privind la așa-numiții „naționaliști”, am mari îndoieli că ei privesc „ferm spre viitor”, și că apreciază democrația…

Unul dintre cele mai puternice argumente ale autoarei din acest capitol este demontarea aroganței cu care elitele tratează clasa muncitoare. Astăzi, când oamenii simpli spun că «înainte era mai bine» — referindu-se la faptul că aveau siguranța locului de muncă, pensii sigure și o comunitate unită — elitele globale îi etichetează imediat drept «reacționari» sau «extremiști». Li se spune că sunt doar niște nostalgici ignoranți care visează la un trecut imaginar, adesea rasist sau intolerant.

Tamir ne avertizează că aceasta este o greșeală uriașă, că a critica ordinea neoliberală de astăzi și a spune că unele lucruri funcționau mai bine în trecut nu înseamnă că vrei să te întorci cu forța în anii ’50. Înseamnă pur și simplu că denunți eșecul sistemului actual de a-ți oferi protecție. Eu unul aș fi mai nuanțat. Unii chiar și-ar dori o întoarcere în trecut…

Pentru că ne-am concentrat exclusiv pe fața naționalismului care privește spre trecut, am uitat complet de potențialul său progresist. Autoarea ne reamintește că, istoric vorbind, naționalismul a fost forța care a dărâmat imperiile și a eliberat popoarele. Este motorul care a stat la baza statului asistențial modern (welfare state). De ce? Pentru că doar acel sentiment profund de apartenență la o națiune îi poate face pe oameni să colaboreze și să accepte legi comune, chiar și atunci când nu sunt neapărat în avantajul lor financiar direct.

Concluzia lui Yael Tamir este clară: dacă vrem să combatem extremismul de dreapta, soluția nu este să distrugem cu totul conceptul de națiune. Asta ar fi ca și cum am încerca să-i tăiem un cap lui Ianus — am ucide zeul cu totul. Soluția este să recunoaștem validitatea nemulțumirilor sociale și să ne concentrăm pe a doua față a naționalismului: cea orientată spre viitor, spre progres, egalitate și coeziune socială. Doar așa putem reconstrui contractul social pe care globalizarea l-a rupt. Dar, având în vedere tragediile celor două secole și jumătate de practicare a naționalismului, chiar a funcționat în parametri optimi acest contract social? Ce spuneți?

Cetățenii lumii sau un club exclusivist al bogaților?

Ajungem la Capitolul 5, intitulat Nutopia. Numele este un joc de cuvinte interesant: vine de la țara conceptuală, imaginară, inventată de John Lennon în anii ’70 — o țară fără granițe, fără pașapoarte, doar cu oameni trăind în pace. Astăzi, Yael Tamir folosește termenul «Nutopia» pentru a descrie un fenomen extrem de real: marile orașe globale, precum Londra, New York sau Paris. Aceste metropole au ajuns să funcționeze ca niște insule independente, o rețea globală care pare să aibă mai multe în comun una cu cealaltă decât cu restul țărilor din care fac parte geografic.

Autoarea descrie aici un fenomen pe care îl numește «secesiunea elitelor». Cei care locuiesc și prosperă în aceste metropole globale — bancherii, experții în tehnologie, corporatiștii, clasa creativă — au devenit hiper-mobili. Un manager din Londra simte că are o conexiune mult mai profundă cu un manager din New York sau Singapore decât cu un muncitor dintr-un oraș mic, dezindustrializat, aflat la doar câteva sute de kilometri distanță, în nordul Angliei. Astfel, elitele au «secesionat» mental și economic de propriul stat-națiune. Au abandonat solidaritatea națională în favoarea unui trib global al oamenilor de succes.

Un aspect genial pe care Tamir îl subliniază este ipocrizia acestui nou cosmopolitism. «Nutopienii» se laudă adesea că sunt deschiși la minte, toleranți și cetățeni ai lumii, spre deosebire de conaționalii lor «înapoiați» din provincie. Dar autoarea ne arată că această societate globală, fără granițe, nu este o utopie a egalității, ci un club extrem de exclusivist. Granițele nu au dispărut, ci doar s-au transformat. Accesul în «Nutopia» nu se face pe baza cetățeniei, ci pe baza banilor, a educației de top și a utilității economice. Este o lume care îi primește cu brațele deschise pe experți, dar îi închide ușa în nas muncitorului de rând.

Consecințele acestei rupturi sunt devastatoare pentru pacea socială. Când elitele abandonează proiectul național, lăsând în urmă o clasă muncitoare vulnerabilă și ignorată, nu ar trebui să fim surprinși că apar revolte politice. Oamenii care nu pot fi «cetățeni globali» cer cu disperare întoarcerea la statul-națiune, pentru că, în viziunea lor, națiunea este singura entitate care încă mai are datoria (cel puțin teoretic) să îi protejeze, indiferent de valoarea lor pe piața globală. Așadar, respingerea «Nutopiei» de către omul de rând nu este o dovadă de ignoranță, ci un instinct de supraviețuire.

Trăind pe datorie morală: iluzia statului social fără națiune

Trecem la Capitolul 6, intitulat Trăind peste posibilitățile noastre, care deschide a doua parte a cărții: «Iubire și căsătorie: Virtuțile naționalismului». Dacă până acum autoarea ne-a explicat de ce naționalismul a revenit în forță, de aici înainte ne demonstrează de ce avem cu adevărat nevoie de el. Yael Tamir ne provoacă să privim legătura dintre cetățeni și stat ca pe un mariaj. Așa cum o căsnicie are nevoie de o bază emoțională solidă, de empatie și devotament pentru a funcționa, la fel și statul democratic are nevoie de un sentiment profund de apartenență comună pentru a nu se destrăma.

Titlul capitolului, «Trăind peste posibilitățile noastre», nu se referă doar la datorii economice sau bugete de stat, ci la un deficit mult mai subtil și mai periculos: capitalul moral. În ultimele decenii, societățile occidentale s-au lăudat cu sisteme complexe de asistență socială — educație gratuită, sistem medical, ajutoare sociale — care funcționează doar dacă cetățenii sunt dispuși să plătească taxe mari pentru binele comun. Problema? Globalizarea și elitele neoliberale au distrus exact sentimentul de loialitate națională care motiva acest sacrificiu. Este ca și cum ai extrage constant fonduri dintr-un cont bancar al solidarității, fără să te mai asiguri că cineva mai face și depuneri.

Aici autoarea abordează un adevăr psihologic pe care globaliștii îl evită: compasiunea umană are limite naturale. Sigur, la nivel teoretic, este nobil să iubești întreaga umanitate, dar în realitate, empatia noastră scade cu cât distanța față de ceilalți crește. Un cetățean va fi mult mai dispus să renunțe la o parte din venitul său pentru a-i ajuta pe cei care fac parte din aceeași «familie extinsă», cu care împarte o cultură și un destin comun. Însă, când statul îi cere să facă aceleași sacrificii financiare pentru o piață globală și anonimă, mecanismul solidarității se gripează. Cetățeanul începe să se simtă exploatat.

Ideea cu care rămânem din acest capitol este că nu poți construi un stat social generos și funcțional pe fundația unui individualism egoist. Neoliberalismul ne-a vândut iluzia că o societate se poate menține unită doar prin contracte reci și piețe libere, ignorând cu desăvârșire nevoia umană de comunitate și rădăcini. Când golim națiunea de substanța sa emoțională, trăim pur și simplu peste posibilitățile noastre morale. Și, după cum vedem în societățile de astăzi, nota de plată a început deja să sosească sub forma divizării și a furiei.

Dezavantajul schizofreniei naționale: când statul are dublă personalitate

Ajungem la Capitolul 7, Dezavantajul schizofreniei naționale, unde autoarea pune un diagnostic foarte dur democrațiilor noastre. Yael Tamir descrie această «schizofrenie națională» ca pe un conflict între două impulsuri care se bat cap în cap. Pe de o parte, statul are datoria fundamentală de a-și favoriza și proteja proprii cetățeni — un impuls particular, de natură naționalistă. Pe de altă parte, elitele și instituțiile promovează un liberalism bazat pe principii morale universale, fără granițe. Așadar, statul modern capătă o «dublă personalitate»: încearcă să fie simultan un protector exclusiv al alor săi, dar și un actor global perfect moral.

Din cauza acestei schizofrenii, guvernele ajung să practice un joc dublu, adesea ipocrit. Astăzi, a recunoaște public că pui interesul național pe primul loc a devenit, în anumite cercuri, un tabu politic. Liderii aplică politici menite să își protejeze cetățenii, dar simt nevoia să le mascheze în limbajul pretențios și universal al drepturilor omului. Societățile noastre, susține autoarea, trăiesc într-o stare de vinovăție constantă. Ne este parcă rușine să afirmăm clar că statul trebuie să-i favorizeze pe cei din interiorul granițelor în detrimentul celor din afară. Dar, recunosc, o astfel de afirmație are riscul de a fi interpretată greșit de cei ce-și spun „suveraniști”. De aceea, cred că autoarea chiar exagerează cu astfel de fraze. Statele chiar îi favorizează pe cei din interiorul granițelor lor.

Care este consecința acestei stări de confuzie morală? Alienarea cetățeanului de rând. Când liderii moderați ezită și refuză să-și asume deschis rolul de protectori ai națiunii (din dorința de a părea cosmopoliți și deschiși), clasa muncitoare simte că a fost părăsită. Astfel, se creează un vid pe care extremiștii abia așteaptă să îl umple. Vocile radicale reușesc să atragă masele tocmai pentru că oferă un mesaj clar, fără scuze și fără ezitări: «noi vă punem pe primul loc». Extremismul prosperă, așadar, exact din incapacitatea centrului politic de a gestiona onest tensiunea dintre naționalism și universalism.

Pentru Tamir, soluția este să vindecăm această «schizofrenie». Iar tratamentul nu este să abandonăm ideea de națiune, ci să recunoaștem, deschis și fără jenă, că statele democratice au tot dreptul moral de a-și avantaja cetățenii. Este nevoie de o asumare onestă a acestui compromis: un stat nu poate rezolva toate problemele planetei, dar trebuie neapărat să își onoreze contractul social față de propria populație. Doar recăpătând această claritate putem reconstrui încrederea în instituțiile democratice.

De ce ar împărți bogații banii cu săracii?

Continuăm cu Capitolul 8, Alianța trans-clasă. Aici, autoarea ne pune o întrebare fundamentală: ce îi determină pe oamenii bogați și privilegiați dintr-o societate să accepte un sistem de taxe prin care averea lor este redistribuită pentru a-i ajuta pe cei săraci? Răspunsul stă în această «alianță trans-clasă». Într-o democrație funcțională, cetățenii de la ambele capete ale spectrului economic ajung la un pact nevăzut: cei vulnerabili susțin sistemul și ordinea socială, iar cei bogați contribuie financiar pentru a asigura un nivel de trai decent pentru toți.

Dar pe ce se bazează acest pact? Sigur nu pe simplul altruism. Aici intervine virtuozitatea naționalismului. Autoarea susține că singurul motiv pentru care această alianță a funcționat în deceniile de aur ale statului asistențial a fost sentimentul de identitate națională comună. Un antreprenor de succes sau un bancher este dispus să plătească taxe pentru educația sau sănătatea unui muncitor pe care nu l-a întâlnit niciodată, atâta timp cât simte că amândoi fac parte din aceeași «familie» națională. Naționalismul este acel «lipici» care unește clase sociale complet diferite, creând un sentiment de destin comun.

Tragedia epocii noastre, observă Yael Tamir, este că globalizarea a distrus tocmai această alianță. Așa cum am văzut în capitolul despre «Nutopia», elitele economice și educaționale au părăsit mental corabia națională. Odată ce bogații nu se mai identifică cultural și emoțional cu clasa muncitoare din propria țară, ei nu mai văd niciun motiv pentru a o susține financiar. Preferă să își mute capitalul în paradisuri fiscale și să militeze pentru o piață globală, lăsându-i pe cei vulnerabili să se descurce singuri. Ruptura acestei alianțe trans-clasă este cauza principală a inegalităților masive de astăzi.

Mesajul acestui capitol este un duș rece pentru stânga politică modernă, care adesea visează la o solidaritate globală, fără granițe. Tamir ne avertizează: nu poți avea un stat social puternic și o distribuție echitabilă a bogăției fără o formă sănătoasă de naționalism. Dacă vrem să-i obligăm moral pe cei privilegiați să contribuie din nou la bunăstarea celor lăsați în urmă, trebuie să reconstruim sentimentul că aparținem cu toții aceleiași națiuni. Fără acest fundament identitar, solidaritatea economică se prăbușește. Dar mai crede cineva că e posibilă reconstruirea acestui sentiment de apartenență?

Egoismul teritorial: când bogăția rupe harta națională

Ajungem la Capitolul 9, intitulat Naționalismul celor bogați. Atunci când ne gândim la mișcări separatiste, tendința naturală este să ne imaginăm regiuni istorice oprimate sau foarte sărace, care luptă pentru independență ca să scape de o dominație nedreaptă. Însă Yael Tamir scoate la iveală un fenomen complet opus, mult mai pervers și mai actual: separatismul regiunilor ultra-prospere. Ne trimite la exemple concrete din lumea occidentală, cum ar fi Catalonia în Spania sau regiunile bogate din nordul Italiei, care cer autonomie sau secesiune.

De ce vor regiunile bogate să se separe de propria țară? Răspunsul este pur economic și financiar: pentru că nu mai vor să împartă banii. Logica din spatele acestui naționalism al bogaților este extrem de simplă și cinică: «Noi producem mai mult, noi suntem eficienți, de ce să le plătim taxele și pensiile celor din regiunile mai sărace sau slab dezvoltate?». Este, în esență, o formă de egoism teritorial. Regiunile prospere se consideră o națiune separată doar pentru că au conturile mai pline, respingând orice datorie morală față de restul compatrioților.

Autoarea ne arată că acest tip de naționalism este la fel de distructiv ca și cel extremist. De ce? Pentru că lovește direct în temelia statului bunăstării. Statul social funcționează tocmai pentru că regiunile bogate subvenționează școlile, spitalele și infrastructura din zonele mai sărace, asigurând un echilibru la nivel național. Când regiunile bogate își iau jucăriile și pleacă, refuzând solidaritatea internă, statul se fragmentează, iar comunitățile vulnerabile sunt lăsate în paragină.

Concluzia lui Yael Tamir este un semnal de alarmă: dacă lăsăm ca naționalismul să devină un instrument al celor bogați pentru a se izola de cei săraci, democrația își pierde sensul. Naționalismul sănătos presupune că împărțim atât bunele, cât și relele cu toți cetățenii țării noastre, nu doar atunci când ne convine financiar. Separatismul bogaților ne arată că lăcomia a îmbrăcat haina patriotismului local.

Granițe deschise sau închise: soluția naționalismului liberal

Ajungem la Capitolul 10, unde Yael Tamir aduce în discuție una dintre cele mai spinoase întrebări din politica contemporană: Cine aparține, de fapt, unei națiuni? Orice comunitate politică, pentru a putea funcționa și a avea un sistem de solidaritate, trebuie să poată trage o linie clară între cine este membru și cine nu este. Într-o epocă a migrației masive și a globalizării, această întrebare a devenit un măr al discordiei. Pe de o parte, avem viziunea extremă care cere granițe total închise, bazată pe o excludere xenofobă; pe de altă parte, avem viziunea utopică a unei lumi fără granițe, în care oricine se poate muta oriunde, oricând.

Autoarea ne explică un adevăr simplu, dar adesea evitat de politicieni: un stat social generos nu poate supraviețui fără granițe controlate. Dacă deschizi complet porțile și promiți beneficii sociale nelimitate oricărui nou-venit, sistemul financiar se va prăbuși pur și simplu sub propria greutate. Granițele nu sunt doar niște linii arbitrare pe o hartă, ci sunt instrumente vitale prin care o comunitate își protejează resursele, cultura și coeziunea internă. Fără un control al imigrației, statul nu își mai poate onora promisiunile față proprii cetățeni. Sigur, ar trebui o altă discuție amplă despre care sunt aceste promisiuni…

Totuși, Yael Tamir se delimitează clar de naționalismul agresiv sau rasist. Ea propune un naționalism liberal, care este deschis și incluziv cu cei care se află deja în interiorul granițelor. Diferența fundamentală stă în modul în care națiunea îi privește pe străini: în timp ce un naționalism extremist îi urăște pe «ceilalți» și vrea să îi expulzeze, naționalismul liberal recunoaște dreptul oricărui stat de a-și stabili regulile de imigrație, dar cere ca acei imigranți care au fost primiți legal să fie tratați cu respect egal, să aibă drepturi depline și să fie integrați în viața comunității.

Concluzia acestui capitol este că definirea apartenenței nu este un act de cruzime, ci o necesitate existențială pentru democrație. O națiune puternică și dreaptă nu este cea care își închide definitiv porțile de frica lumii exterioare, dar nici cea care renunță la propria sa identitate lăsând granițele complet la discreția pieței globale. Soluția este un control riguros, dar uman, bazat pe reguli clare și pe asumarea responsabilității față de propria comunitate.

Un epilog: confruntarea

Am parcurs întreaga viziune a lui Yael Tamir din De ce naționalism. Am văzut cum autoarea încearcă să reabiliteze naționalismul, prezentându-l nu ca pe o boală a democrației, ci ca pe singurul «lipici» social capabil să țină laolaltă statul bunăstării, să asigure solidaritatea economică și să protejeze clasele vulnerabile în fața unei globalizări necruțătoare. Dar oare aceasta este toată povestea? Este naționalismul doar o formă inocentă de dragoste de casă și de compatrioți?

Pentru a avea o perspectivă completă și cu adevărat critică, trebuie să punem argumentele lui Tamir față în față cu cele prezentate de istoricul Lucian Boia într-o lucrare fundamentală pentru spațiul nostru cultural: «Două secole de mitologie națională», pe care am prezentat-o într-un videoclip anterior („Adevărul incomod despre Națiune: invenție sau destin?”). Dacă Tamir tratează sentimentul național ca pe o realitate organică și eternă a psihologiei umane, Boia vine cu bisturiul istoriei și ne arată că națiunea este, în mare măsură, un construct artificial, o «mitologie» inventată și reinventată de elite pe parcursul ultimelor două secole pentru a legitima puteri politice.

Aici merită să subliniem un contrast frapant legat de onestitatea intelectuală a celor doi autori. Pe de o parte, Lucian Boia dă dovadă de o corectitudine intelectuală remarcabilă: deși demontează miturile naționale și arată caracterul lor construit, el nu cade în capcana simplistă de a nega utilitatea lor istorică. Boia recunoaște deschis că aceste mituri au avut și un rol pozitiv formidabil — au unit societăți, au stimulat cultura, au creat solidaritate și au împins modernitatea înainte.

În schimb, Yael Tamir dă dovadă de o formă de ocolire convenabilă, aproape lipsită complet de onestitate intelectuală: în încercarea ei disperată de a salva o fațetă curată a naționalismului liberal, autoarea evită sistematic cel mai întunecat și cumplit adevăr al istoriei – războaiele devastatoare, urile viscerale, epurările etnice și milioanele de morți pe care naționalismul extremist le-a dezlănțuit tocmai din același impuls de a separa «noi» de «ceilalți».

Concluzia cu care ne alegem de aici cred că ar trebui să fie un avertisment sever. Da, Yael Tamir are dreptate când spune că avem nevoie de coeziune și de comunitate pentru a nu fi striviți de o piață globală rece. Dar să ignori faptul că monstrul naționalismului poate oricând să scape de sub control, transformând iubirea de țară în ură împotriva celuilalt, este o dovadă periculoasă de naivitate. Naționalismul este ca un foc puternic: te poate încălzi sau îți poate arde casa din temelii. Iar istoria, așa cum ne-o amintește Lucian Boia, nu iartă pe cei care uită de prețul sângeros al miturilor lor.

Note:

1. var(--global-kb-gap-lg, 4rem) * 1 )/2[↩][↩]

Note:

1. var(--global-kb-gap-lg, 4rem) * 1 )/2[↩][↩]