Tucidide la Davos!

„În discuțiile umane, dreptatea este luată în considerare doar de către cei egali în putere. În rest, cei puternici fac ceea ce au puterea să facă, iar cei slabi suferă ceea ce trebuie să sufere.”

Celebrul citat al Dialogului melian oferit nouă de Tucidide.

De ce „regulile” nu sunt aceleași pentru toți?

Recent, în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos, premierul Canadei, Mark Carney, a invocat o temă care a trimis fiori în rândul analiștilor politici. Referindu-se la fragilitatea ordinii mondiale actuale, el a punctat un adevăr brutal pe care mulți preferă să îl ignore.

Cuvintele care au trezit Davos-ul

Carney a avertizat asupra riscului de a ne întoarce la o lume guvernată nu de drept internațional, ci de forță pură. Referindu-se la dinamica marilor puteri, el a evocat spiritul lui Tucidide, amintind că:

„Dacă nu apărăm ordinea bazată pe reguli, ne vom întoarce la o lume în care cei puternici fac ce vor, iar cei mici suferă ceea ce trebuie.”

Tucidide și „Lecția de sânge” din Melos

Pentru a înțelege greutatea acestor cuvinte, trebuie să ne întoarcem în anul 416 î.e.n. Atena, aflată în plină ascensiune imperialistă, cerea micii insule Melos să i se alăture în marea alianță creată sub amenințarea imperiului persan, dar mai concret spus, a cerut supunere. Melienii, invocând onoarea, dreptatea și zeii, au cerut să rămână neutri.

Răspunsul generalilor atenieni, consemnat de Tucidide în celebrul „Dialog Melian”, este fundamentul realismului politic: „În discuțiile umane, dreptatea este luată în considerare doar de către cei egali în putere. În rest, cei puternici fac ceea ce au puterea să facă, iar cei slabi suferă ceea ce trebuie să sufere.”

Atenienii nu se considerau „răi” în sensul clasic; ei erau pur și simplu realiști. Pentru ei, imperialismul nu era o alegere morală, ci o consecință naturală a raportului de forțe. Dacă ai puterea să domini și nu o faci, ești considerat slab.

De la state la indivizi: imunitatea celor tari

Deși Carney a folosit citatul în context geopolitic, adevărul lui Tucidide are o reverberație mult mai profundă dacă privim în interiorul societății noastre. Există o fractură logică în modul în care percepem „regulile”.

Trecerea de la state la indivizi ne dezvăluie o realitate inconfortabilă: scara socială este construită pe acest dublu standard. La baza scării, „regulile” sunt rigide, sacre și obligatorii. Pentru cei mulți, respectarea legii este singura cale de supraviețuire.

La vârful scării, însă, apare o formă de imunitate metafizică. Aici, „totul e permis” nu pentru că legea a dispărut, ci pentru că cei care o dețin au puterea de a o interpreta, ocoli sau rescrie.

Astfel, aforismul lui Tucidide se transformă dintr-o strategie de război într-o strategie de castă. Legea celui mai tare nu se mai manifestă prin săbii, ci prin acces preferențial, excepții legislative și capital care „anulează” consecințele.

„Totul e permis, dar nu tuturor”

Această distorsiune a realității, în care moralitatea este un produs de lux disponibil doar celor care nu au nevoie de ea pentru a supraviețui, este tema centrală a eseului meu: „Totul e permis, dar nu tuturor”.

În această carte, explorez din punct de vedere istorico-filosofic cum s-a construit această „scară a permisiunilor”. De ce unii sunt pedepsiți pentru erori minore, în timp ce alții sunt premiați pentru prăbușiri sistemice? Este egalitatea în fața legii un mit necesar pentru a-i ține pe cei mulți la baza scării?

Dacă vrei să înțelegi nu doar cine sunt „cei tari” de azi, ci și mecanismele prin care „cei mulți” sunt convinși să își accepte suferința ca pe un destin, te invit să descoperi o analiză critică a succesului și a ierarhiei.

„Totul e permis, dar nu tuturor – Când ascensiunea înseamnă decădere”, o carte în format digital (deocamdată), disponibilă în magazinul acestui site. O lectură pentru cei care s-au săturat să respecte reguli într-un joc în care adversarul nu le recunoaște.