Apărarea lui Socrate
La braț cu Platon
„Ce-ai făcut totuși Socrate? De unde provin calomniile la adresa ta? Căci fără să te fi ocupat tu cu ceva în plus față de restul lumii, nu ți-ar fi ieșit zvonul și vorbele, [adică, dacă n-ai fi făcut altceva decât mulțimea]. Spune-ne despre ce e vorba, pentru ca să nu ne facem o idee rea despre tine.”
PLATON: „Apărarea lui Socrate”
După ani de amânare, înainte de apariția celui de al șaselea și ultimul volum al „Operei integrale” pe care ne-o oferă editura Humanitas în traducerea lui Andrei Cornea, iată că s-au copt condițiile lecturii acestei opere antice.Cu ceva ani în urmă, începusem lectura celor zece volume ale lui Giovanni Reale, „Istoria Filosofiei Antice” (Galaxia Gutenberg 2008). Ajuns la volumul trei, dedicat lui Platon și Academiei sale am constatat că, venind din sfera științelor tehnice, nu pot trece mai departe. Eram depășit de ideile domeniilor umaniste. Constat acum că doar perseverența lecturii și a urmăririi unor videoclipuri YouTube (așa cum a fost — și iată, a revenit — „Cafeneaua Filosofică”), dar și alte surse de informare pare că mi-au permis să constat că nu mai sunt chiar un venetic în această lume, deși, da, am multe de recuperat (dacă va mai fi timp…)
Având în vedere că voi folosi lectura dialogurilor platonice pentru realizarea unor infoproduse, zic eu interesante, cred că merită să punctez și aici pe blog idei conexe, bazate pe această fascinantă lectură… În această serie de articole voi încerca extragerea și comentarea unor anumite idei din scrierile lui Platon…
Paradoxul din pritaneu: Socrate ca „Audit de Sistem”
Spre finalul procesului, când Socrate este găsit vinovat și trebuie să-și propună singur o pedeapsă alternativă morții, el face un gest care îi lasă mască pe judecători: cere să fie hrănit pe cheltuiala cetății (statului) în Pritaneu1.
Pentru omul de azi, a sfida judecătorii (sau juriul) este ceva de neconceput, pare o aroganță sinucigașă. Pritaneul era locul destinat eroilor olimpici și binefăcătorilor cetății. Dar, dacă privim această cerere prin lentila unei „inginerii a spiritului”, Socrate propune ceva de o actualitate șocantă: ideea că societatea trebuie să plătească pentru a fi deranjată.
Iată interpretarea mea: Socrate se prezintă în fața Atenei nu ca un guru, ci ca un Feedback Loop (un circuit de reacție). În sistemele tehnice, un mecanism fără un senzor de eroare este sortit colapsului prin entropie. Socrate este acest senzor. El nu „produce” nimic palpabil; el nu construiește poduri și nu câștigă războaie. El doar pune întrebări care provoacă scurtcircuite în certitudinile celorlalți.
Revolta lui Socrate nu este împotriva legii, ci împotriva inerției. El cere „salariu” de la stat pentru serviciul de a-i ține pe cetățeni treji.
De ce este aceasta o idee „inedită”?
Pentru că mută discuția de la morala lui Socrate la funcția lui Socrate. Într-o lume obsedată de eficiență, de KPI-uri și de rezultate imediat cuantificabile, un Socrate contemporan ar veni să ne spună: „Cea mai mare valoare pe care v-o pot oferi este să vă opresc din drum”.
Venind din zona tehnică, am înțeles că un sistem care elimină „senzorul” tinde să devină rigid și să crape la prima criză. Socrate este senzorul necesar. El ne învață că o societate (sau o minte) care nu investește în propriul sistem de auto-critică — chiar dacă acesta pare „inutil” sau „enervant” — este un sistem care a început deja să moară.
Așadar, cererea lui de a fi hrănit în Pritaneu nu este o glumă proastă, ci prima tentativă din istorie de a instituționaliza spiritul critic. Este factura pe care Socrate o emite Atenei pentru „mentenanța” sufletelor cetățenilor săi.
Dacă v-ați întrebat vreodată de ce ne simțim atât de obosiți în modernitatea noastră hiper-funcțională, poate este pentru că am încetat să mai plătim abonamentul pentru „tăunul” socratic. Am eliminat senzorul de eroare, iar acum ne mirăm de ce sistemul se supraîncălzește.
Cum vi se pare această abordate?
Note:- Edificiu public central în cetățile grecești, considerat „vatra sacră” a comunității. În Atena, acesta era locul unde ardea focul veșnic al zeiței Hestia și unde erau hrăniți pe cheltuiala statului magistrații (sitesis), dar și binefăcătorii cetății sau învingătorii la Jocurile Olimpice. Propunerea lui Socrate de a fi onorat în Pritaneu, în locul primirii unei pedepse, reprezintă gestul său cel mai sfidător: el susține că, spre deosebire de un atlet care oferă o bucurie trecătoare, filosoful oferă o transformare reală a sufletului, meritând astfel cel mai înalt rang de recunoștință publică.[↩]
