Views: 5

Cadrul istoric

O primă precizare este aceea că cetatea Romei traversa încă perioada Republicii Romane… Romanii, acei antici locuitori ai cetății Roma, n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să se apuce de cuceriri de jur împrejurul cetății lor… În cadrul economiei cărții sale, „SPQR. O istorie a Romei”, Mary Beard tratează succint această perioadă, scriind:

Totuși, pentru a pune situația istorică în context, merită să mai cităm un paragraf:

Conflictul

De fapt, ce a determinat revolta acestor aliați ai romanilor? Ce i-a făcut să se întoarcă împotriva celor pe care i-au însoțit în campaniile lor de cucerire? Ei bine, răspunsul e relativ simplu: injustiția! Acești aliați au furnizat cam jumătate din trupele cu care romanii își extindeau dominația, dar gloria și întreaga putere revenea doar Romei; ofițerii trupelor aliate suportau pedepse draconice, fără dreptul de a face apel, așa cum puteau cetățenii romani; magistrații romani exercitau o autoritate brutală asupra orașelor aliaților. La aceste inechități, aliații au răspuns inițial cu petiții, solicitând recunoașterea ca cetățeni cu drepturi egale cu romanii. Și-au găsit chiar și un aliat, acesta fiind Marcus Livius Drusus, un tribun roman care le-a susținut cauza, dar, de fiecare dată votul Senatului a respins solicitările. Când Drusus a fost asasinat, pentru că deja politica romană era brutală, aliații italici au renunțat la modul pașnic de rezolvare a diferendului, trecând la soluția de rezervă, cea prin care, opt triburi au creat o republică rivală Romei, numită „Italia”, cu capitala în orașul Corfinium, la est de Roma.

Conștientizând pericolul, Roma a reacționat rapid! Cum? Așa cum știa cel mai bine, adică prin forța armelor… Situația generală dată de confruntările cu mai muli dușmani, i-a făcut pe cei doi consuli romani să-și împartă oștirea, pornind în direcții diferite, respectiv, Publius Rutilius Lupus spre nord, iar Lucius Iulius Caesar spre sud. Campania din nord, împotriva marsilor, a mers prost, ducând chiar la moartea consulului. Doar la preluarea comenzii de către un vechi general, Gaius Marius, situația s-a redresat, romanii obținând victoria. Și în sud romanii au pierdut o bătălie, dar au reușit să echilibreze conflictul cu italicii.

Așa se face că, pentru prima dată după conflictul cu Hannibal, Roma s-a trezit cu dușmanul la porți… Înțelegând pericolul, romanii au oferit concesii oricărui aliat rămas alături, dar și celor ce ar reveni la sentimente mai bune… Asta le-a permis ca în anul următor, cei doi consuli, în fruntea întregii armate să meargă spre nord și să-i înfrângă pe rebelii italici. Totuși conflictul s-a stins abia când Roma a acordat aliaților rebeli dreptul de a vota la alegerea pentru conducerea Romei… Dar, ca orice politichie, și acest drept ascundea o capcană: votul trebuia făcut personal, la Roma! Ori, majoritatea aliaților nu prea erau dispuși să bată drumul până la Roma, pentru vot! Asta însă, până la momentul în care, candidații au înțeles că-i pot folosi pe acești aliați ca masă de manevră, aducându-i la Roma în ziua votului, cu carele! Cu vremea, acest „turism electoral” a devenit prilej de sărbătoare… Un prilej pe care l-am tot văzut și la alegerile nostre…

Detalii

Cum au început lucrurile? Senatul roman a început să primească informații contradictorii despre alianțele care se formează între orașe și popoarele italiene, așa că a decis să trimită oficiali pentru a verifica situația la fața locului. Unul dintre reprezentanții senatului, pro-pretorul Gaius Servilius, la sosirea sa în Asculum, a fost ucis cu brutalitate de o mulțime furioasă. Toți cetățenii romani din oraș au murit odată cu el. Acest eveniment s-a soldat cu emiterea unei legi care pedepsea pe oricine ar fi găsit vinovat de infracțiunea de a-i ajuta, fie și indirect, pe italieni, sau dacă ar propune legi ce ar dăuna intereselor Romei. Această lege a stârnit teamă în rândul tuturor partidelor, blocându-se astfel posibilitatea stabilirii unui acord politic cu aliații italieni. Delegația italică ce a venit la Roma, căutând un compromis, nici nu a fost primită de Senat. Astfel, toate demersurile politice au fost epuizate.

În Peninsulă a început să se formeze o coaliție largă a celor ce doreau să lupte pentru drepturile lor politice.

Un stat italian separat

Popoarele italiene rebele au început cu o declarație clară, conform căreia, scopul lor era să se separe și să rupă legăturile cu Roma. A fost adoptată o constituție după modelul celei romane: au fost numiți 2 consuli, 12 pretori și 500 de membri ai senatului reprezentanți ai tuturor popoarelor. Capitala țării a devenit Corfinium, situat la intersecția drumurilor de munte. Pentru a marca ocazia, acolo a fost construită o piață mare pentru întâlniri și orașul a fost și rebotezat sub numele de „Italia” pentru a afirma unitatea popoarelor aliate. S-a bătut și o monedă cu legenda Italia – una înfățișând un taur, simbolul italienilor, care o învinge pe lupoaica romană; pe alta, opt soldați italieni au sacrificat un porc ca dovadă a jurământului lor; pe alta, un soldat italian care păzește vitele, calcă în picioare însemnele romane. Organizarea militară a forțelor italiene a imitat-o ​​pe cea romană, în ceea ce privește alcătuirea trupelor, tacticile și armele. Armata aliaților, după structura de luptă a celei romane, ca armată auxiliară, era motivată și bine închegată.

Forțele mobilizate de insurgenți erau în jur de 100.000 de oameni. Roma a ridicat o armată similară sau mai mare. Lagărele trupelor italiene se aflau: în nord sub comanda lui Pompedius Silo din tribun al marsilor și în sud sub comanda samnitului Gaius Papius Mutilus. Cele două armate urmau să se întâlnească în vecinătatea Latiumului. Roma și-a mobilizat toate resursele pentru a înăbuși revolta – chiar și sclavii eliberați, neutilizați în mod normal în legiuni, au fost recrutați în acest scop. Au vrut să încredințeze comanda lui Marius și Sulla (acesta din urmă tocmai se întorsese din Cilicia).

Războiul

Inițial, romanii au suferit înfrângeri. O armată romană de 7 legiuni sub comanda consulului Publius Rutilius Lupus a fost învinsă la Picenum, în nordul Italiei. Între timp, legatul Gnaeus Pompei Strabo s-a retras în colonia Firmum și a asediat Asculum, unde a întâlnit o rezistență acerbă. Gaius Marius a avut și el probleme, neputându-i opri pe revoltați să ajungă în Latium.

În sudul Peninsulei a operat consulul Lucius Iulius Caesar. Italicii au capturat și colonia Aessernia, apoi sudul Campaniei. Asediul cetății Pompeii era în desfășurare și Nola a fost adusă de partea coaliției. În mod neașteptat, știrile au început să se răspândească în Peninsulă, cum că Etruria și Umbria mergeau de partea rebelilor. Romanii au trimis însă trupe în regiunea inflamată și au oprit rebeliunea din fașă.

Dar în 90 î.Hr., Roma nu avea nici o certitudine că va obține victoria în războiul împotriva italienilor. Pentru a înrăutăți lucrurile, veneau vești îngrijorătoare dinspre est, unde regele Pontului – Mithridates era în proces de extindere a granițelor țării sale și poate chiar contacta insurgenții. La vestea izbucnirii unei revolte a aliaților în Apenini, tulburările au început să se răspândească în provinciile vestice. În plus, Roma s-a confruntat cu un flagel al pirateriei în Marea Mediterană, care împiedica comerțul.

Căutarea unei soluții

Gama largă de pericole ce pândeau Roma la acel moment a însemnat și o căutare a modalității de atenuare a conflictului cu italienii. Gaius Marius, de exemplu, nu a interzis nicio manifestare de fraternitate între diviziile romane și italiene. Treptat, a început să se răspândească opinia conform căreia răscoala italică s-a datorat de fapt nevoii de a-și apăra drepturile împotriva abuzurilor autorității romane. Nedreptatea a fost observată atunci când comunitățile aliate, care au contribuit enorm cu oameni și resurse la dezvoltarea Republicii Romane, nu au putut decide în aceeași măsură pentru însăși starea lor. Acest lucru a dat naștere ideii de a căuta o ieșire din situația dificilă. Proiectul de lege a oferit o cale către cetățenia romană pentru acei italieni care au rămas fideli Romei. Lucius Julius Caesar a aprobat aceste legi înainte de sfârșitul anului 90 î.Hr. ca lex Iulia. Această lege a dat comandanților puterea de a acorda cetățenie italienilor care luptau în unitățile corespunzătoare. A fost un moment decisiv al războiului. Atitudinea agresivă a rebelilor a fost temperată, iar oamenii care doreau să se alăture coaliției au renunțat în cele din urmă la această idee.

La sfârșitul anului 90 î.Hr., Gnaeus Pompei Strabo a întărit asediul Asculumului. În apropierea orașului, în ianuarie 89 î.Hr. a avut loc o bătălie importantă, în care s-au înfruntat 75.000 de romani și 50.000 de italieni. Ca urmare a acestei ciocniri, Asculum a căzut, iar unitățile eroice de cavalerie spaniolă au primit cetățenia romană.

În sud, romanii au avut și ei succes la acea vreme. După eșecurile inițiale ale consulului Portius Cato, care a murit pe lacul Fucinus, Lucius Julius Caesar a reușit. Legatul său Sulla, după ce a separat Nola de Pompei cu o blocadă strictă, a început să avanseze sistematic adânc în teritoriul samniților. Comportamentul său extrem de brutal i-a permis să suprime rapid spiritul de luptă al rivalului său, iar în curând capitala Bovianum și apoi orașul nordic Sulmona au fost capturate.

În acest timp, Pompei Strabo i-a supus pe vestini și paeligni, forțând Corfinum să se predea. S-a predat și Mars, iar unii dintre ultimii rebeli, înfrânți s-au refugiat în Aesernia. Soarta Aeserniei a fost împărtășită de Venusia, în ruinele căreia Pompei Silo, curajosul comandant al marsilor, a murit. La vestea morții lui Silo, iapigienii s-au predat. În sud, în această perioadă, Sulla a luat măsuri pentru a elimina în cele din urmă rebeliunile din Samnium, Nola și Lucania.

La știrea evoluției favorabile a evenimentelor din război, a fost emisă lex Plautia Papiria, lege care garanta cetățenia acelor italieni care ar depune armele în termen de 60 de zile și ar adresa o cerere individuală pretorului. În plus, datorită lui Pompei Strabo, a fost creată o lege care acorda locuitorilor Galiei pre-alpine privilegiile de care se bucurau coloniile latine, adică cetățenia romană limitată. Războiul se terminase de facto…

Note

Vorbim aici de alte aproximativ 300 000 de victime… Erau ele necesare? Trebuiau să moară oameni pentru că cei mai puternici nu voiau să acorde aceleași drepturi nici măcar celor ce le erau aliați? Conflicte inutile, morți violente inutile… Desigur, inutile în sensul în care ele puteau fi evitate…